Din nou trecură printr-un ținut înnegrit și ars, unde până și pământul se sfărâma sub copitele cailor, de parcă ar fi fost pârjolit. Peticele mistuite de foc, late uneori de o milă, alteori de doar câteva sute de pași, o luau înspre răsărit și înspre apus, drepte ca săgeata.
Rand văzu de două ori capătul unei astfel de bucăți de pământ – peste una trecură călare, de cealaltă doar se apropiară; capătul era mai ascuțit decât restul. Cel puțin așa erau cele două pe care le văzuse el, dar bănuia că și celelalte erau la fel.
Acasă, în Emond’s Field, îl văzuse odată pe Whatley Eldin împodobind o căruță pentru duminică. What picta scenele în culori aprinse și desena în jurul lor spirale complicate. La margini, What atingea căruța cu vârful pensulei, făcând o linie subțire care se îngroșa când apăsa mai tare, apoi se subția când apăsa mai ușor. Așa arăta și ținutul în care se aflau ei – parcă ar fi fost brăzdat cu o înspăimântătoare pensulă de foc.
Acolo unde era ars nu creștea nimic, deși unele locuri păreau pârjolite de multă vreme. Aerul nu avea iz de tăciune; nu simți nimic nici atunci când se aplecă să rupă o rămurică înnegrită și o duse la nas. Trecuse mult timp, însă nu se întâmplase nimic. De-a lungul liniilor subțiri ca o lamă de cuțit, negrul se preschimba în verde și verdele în negru.
Restul ținutului era la fel de mort, deși pământul era acoperit de iarbă, iar copacii plini de frunze. Totul părea spălăcit, ca hainele spălate prea des și lăsate prea mult la soare. Nu se auzeau nici pasări, nici animale. Nici un șoim pe cer, nici o vulpe, nici un ciripit de vrăbii. Nu foșnea nimic prin iarbă, nu se vedea nimic în copaci. Nici o albină, nici un fluture. De câteva ori traversară niște pârâiașe cu apă mică, dar cu albii înalte, cu maluri abrupte, pe care caii le coborau și le urcau anevoie. Apa era curată, doar copitele cailor stârneau mâlul de pe fund, dar nu se vedea nici urmă de broască, nici măcar vreo gâză care să zboare pe deasupra apei.
Apa era bună de băut, ceea ce era bine, căci apa din burdufuri nu avea să țină o veșnicie. Rand o gustă primul, și îi puse pe Loial și pe Hurin să aștepte să vadă dacă i se întâmpla ceva înainte să îi lase să bea și ei. Din pricina lui ajunseseră aici: el era răspunzător. Apa era rece, dar nimic mai mult. N-avea nici un gust, de parcă ar fi fost fiartă înainte. Loial se strâmbă, iar caii scuturară din cap și băură fără tragere de inimă.
Era și un semn de viață; cel puțin, așa crezu Rand. De două ori văzu o dungă străvezie urcând încet pe cer ca o linie trasă cu nori. Părea prea dreaptă ca să fie naturală, dar nu-și dădea seama de la ce ar fi putut veni. Nu le vorbi celorlalți despre asta. Poate că ei nu le văzuseră – Hurin era atent la urme, iar Loial se închisese în el. Oricum, nu le spuse nimic.
După ce merseseră jumătate de dimineață, Loial descălecă pe neașteptate de pe calul lui imens și se îndreptă fără să scoată o vorbă spre un pâlc de copaci-mătură, cu trunchiurile despicându-se în crengi dese și groase, țepene și drepte, la nici o palmă deasupra pământului. În vârf se despicau din nou, ca o perie – de aici le venea și numele.
Rand îl opri pe Roșcat și începu să se întrebe ce făcea Loial, dar ceva din felul lui de a se purta, ca și cum nici el nu știa prea bine ce face, îl făcu să tacă. După ce se uită cu băgare de seamă la copac, Ogierul își puse mâinile pe trunchi și începu să cânte cu voce gravă și mângâietoare.
Rand mai auzise cântecul copacilor o dată, când Loial cântase unui copac care era pe moarte și îl adusese înapoi la viață, și auzise de lemnul descântat, de obiectele făurite din copaci prin cântec. Harul se pierdea, îi spusese Loial; el era unul dintre puținii care îl mai aveau; din această pricină lemnul descântat era și mai căutat și mai prețuit. Data trecută când îl auzise pe Loial cântând, fusese ca și cum pământul însuși cânta, dar acum Ogierul își murmura cântecul aproape sfios, iar ecoul îi răspundea în șoaptă.
Părea un cântec pur, muzică fără cuvinte, din câte își dădea seama Rand; dacă avea totuși cuvinte, se topeau în muzică, așa cum apa se varsă într-un izvor. Hurin făcu ochii mari de uimire.
Rand nu pricepea prea bine ce anume făcea Loial și cum; deși slab, cântecul îl vrăjea, îi cuprindea mintea aproape la fel ca hăul. Loial își trecu mâinile mari de-a lungul trunchiului, cântând, dezmierdând cu glasul și cu degetele. Acum trunchiul părea mai neted, ca și cum atingerea lui i-ar fi dat formă. Rand clipi. Era sigur că la început copacul avusese crengi în vârf, ca și ceilalți, doar că acum vârful era rotunjit. Rand deschise gura, dar cântecul îl împiedică să vorbească. Suna atât de cunoscut, încât i se părea că ar trebui să îl știe.
Dintr-odată glasul lui Loial deveni mai puternic – semăna cu un imn de slavă – apoi se stinse, ca o adiere de vânt.
— Arde-m-ar, spuse Hurin șoptit. Era buimăcit. Arde-m-ar, n-am auzit niciodată așa ceva… Arde-m-ar!
Loial ținea în mână un toiag cât el de înalt și gros cât brațul lui Rand, neted și lustruit. În locul copacului era acum o tulpiniță verde. Rand trase adânc aer în piept. „Mereu ceva nou, mereu ceva la care nu mă aștept și câteodată chiar nu e înfiorător.”
Se uită la Loial cum încalecă, punându-și toiagul pe șa în fața lui și se întrebă de ce avea nevoie Ogierul de toiag, dacă mergeau călare. Apoi și-l închipui pe Ogier mânuindu-l și își dădu seama ce e.
— O ghioagă, spuse el, mirat. Nu știam că Ogierii poartă arme, Loial.
— De obicei, nu, răspunse Ogierul aproape tăios. De obicei. Am avut întotdeauna prea mult de plătit. Cântări ghioaga în mână și strâmbă din nas de scârbă. Elder Haman precis mi-ar spune că mi-am luat un topor cu coadă lungă, dar nu sunt nici nechibzuit, nici repezit, Rand. Locul asta… Se înfioră și începură să i se miște urechile.
— O să găsim imediat drumul înapoi, zise Rand, încercând să pară încrezător.
Loial continuă ca și cum nu l-ar fi auzit.
— Totul… se leagă, Rand. Fiecare lucru, viu sau mort, înzestrat sau nu cu minte, are locul său. Copacul nu gândește, dar este parte din întreg, iar întregul are o… o simțire. Nu pot să-ți explic, tot așa cum nu pot să explic ce înseamnă să fii fericit, dar… Rand, ținutul ăsta a fost bucuros că am făcut o armă. Bucuros!
— Lumina strălucească asupra noastră, șopti Hurin neliniștit, și mâna Creatorului să ne ocrotească. Deși mergem să primim ultima îmbrățișare a mamei, drumul să ne fie luminat. Continua să repete aceste vorbe, ca și cum erau fermecate și îl puteau apăra.
Rand se sili să nu se uite în jur. Nu ridică deloc privirea. Ultimul lucru de care aveau nevoie era să vadă o altă dungă subțire pe cer.
— Nu e nimic aici care să ne poată face rău, spuse el hotărât. O să fim cu băgare de seamă și n-o să pățim nimic.
Îi venea să râdă singur de ceea ce zicea. Nu era sigur de nimic. Dar privindu-i pe ceilalți – Loial cu urechile lăsate, Hurin care încerca să nu se uite la nimic – știa că unul dintre ei trebuia să pară încrezător, altminteri teama și nesiguranța aveau să-i distrugă. „Roata țese după cum îi e voia.” Alungă acest gând. „Nu are nimic de-a face cu Roata. Nimic de-a face cu ta’veren sau cu femeile Aes Sedai sau cu Dragonul. Pur și simplu, așa stau lucrurile.”
— Loial, ai terminat aici? Ogierul încuviință, ținând trist mâna pe ghioagă. Rand se întoarse spre Hurin. Li se mai simte urma?