— Da, Senior Rand.
— Atunci să mergem după ea. De îndată ce îi găsim pe Fain și pe Iscoadele Celui Întunecat, o să ne întoarcem acasă ca niște viteji, cu pumnalul lui Mat și Cornul lui Vaiere. Condu-ne, Hurin. Viteji? M-aș mulțumi să rămânem în viață.”
— Nu-mi place locul ăsta, zise Ogierul sec. Ținea ghioaga de parcă s-ar fi așteptat să fie nevoie s-o folosească.
— Atunci, mai bine că nu vrem să rămânem aici, nu-i așa? spuse Rand. Hurin râse scurt, ca și cum ar fi făcut o glumă, însă Loial se uită liniștit la el.
— Mai bine, Rand.
Totuși, pe măsură ce se îndreptau spre miazăzi, văzu că toată vorbăria lui despre cum se vor duce din nou acasă îi mai însuflețise. Hurin stătea ceva mai drept în șa, iar Loial nu mai avea urechile așa pleoștite. Nu era momentul să le spună că și el avea aceleași temeri, așa că ținu totul în el și se luptă singur cu gândurile lui.
Hurin își păstră buna dispoziție toată dimineața, murmurând din când în când „Mai bine că nu vrem să rămânem aici” și apoi chicotind, iar lui Rand aproape că-i venea să-i spună să se mai oprească. Spre amiază însă tăcu și începu să clatine din cap și să se încrunte; lui Rand îi părea rău acum că nu mai râde, repetându-i cuvintele.
— S-a întâmplat ceva cu urma? întrebă el.
Amușinarul ridică din umeri, tulburat.
— Da și nu, Senior Rand.
— Adică? Ai pierdut urma? Nu trebuie să-ți fie rușine. Ai zis de la început că e slabă. Dacă nu le găsim pe Iscoadele Celui Întunecat, o să găsim altă Piatră și tot o să ne întoarcem. „Lumină, numai asta nu.” Rand încercă să nu i se citească nimic pe chip. Dacă Iscoadele Celui Întunecat au putut veni și pleca din acest loc, înseamnă că o să putem și noi.
— O, nu, nu am pierdut-o, Senior Rand. Încă le mai simt duhoarea. Nu-i asta. Doar că… Doar că… făcu o strâmbătură și începu să turuie: E ca și cum mi-aș aminti-o, Senior Rand. Dar nu-i așa. Sunt zeci de urme care se încrucișează, zeci și zeci, tot soiul de mirosuri de violență, unele aproape proaspete, doar mai stinse, cum e totul pe aici. Azi-dimineață, imediat ce am plecat din vâlcea, aș fi jurat că sute de oameni fuseseră măcelăriți chiar sub picioarele mele, cu doar câteva minute înainte, dar nu era nici un leș acolo și nici un semn pe iarbă, în afară de urmele de la copitele cailor. Dacă s-ar fi petrecut cu adevărat așa ceva, pământul ar fi trebuit să fie răvășit și însângerat, dar nu era nici un semn. Peste tot e așa, Senior Rand. Dar n-am pierdut urma. Locul ăsta mă înnebunește. Asta e. Asta trebuie să fie.
Rand se uită cu coada ochiului la Loial – Ogierul știa tot felul de lucruri neobișnuite – dar și el părea la fel de nedumerit ca și Hurin. Rand încercă să pară mai sigur pe el decât era în realitate.
— Știu că faci tot ce poți, Hurin. Toți suntem tulburați. Mergi după urmă și o să dăm de ei.
— Cum poruncești, Senior Rand. Hurin dădu pinteni calului. Cum poruncești.
Dar, la căderea nopții, Iscoadele Celui Întunecat tot nu se zăreau, iar Hurin spunea că urma e din ce în ce mai slabă. Amușinarul tot mormăia ceva despre „aduceri aminte”.
Nu era nici un semn. Nici unul. Rand nu se pricepea la fel de bine la urme ca Uno, dar orice băiat din Ținutul celor Două Râuri știa destul cât să găsească o oaie rătăcită sau un iepure pentru cină. Nu văzuse nimic. Era ca și cum nici o vietate nu trecuse prin acel ținut înaintea lor. Ar fi trebuit să găsească ceva dacă într-adevăr Iscoadele Celui Întunecat erau în fața lor. Dar Hurin mergea în continuare după urma pe care zicea că o miroase.
Când soarele coborî la orizont, își făcură tabăra într-un pâlc de copaci neatinși de pârjol și mâncară ce aveau prin desagi. Pâine nedospită și carne uscată, spălate cu apă fără gust; nu era deloc o masă mulțumitoare – era tare și deloc gustoasă. După părerea lui Rand, merindele aveau să le ajungă cam o săptămână. După aceea… Hurin mânca încet, cu un aer hotărât, dar Loial înfulecă totul strâmbându-se și se așeză să își fumeze pipa, ținându-și ghioaga la îndemână. Rand ținu focul mic și bine ascuns printre copaci. Cu toate grijile pe care și le făcea Hurin în privința urmei, Fain, Iscoadele lui și trolocii puteau să fie în apropiere și să vadă focul.
I se părea curios că începuse să îi considere Iscoadele lui Fain, trolocii lui Fain. Fain nu era decât un nebun. „Atunci de ce l-au eliberat?” Fain făcuse parte din planul Celui Întunecat de a-l găsi pe el. „Atunci de ce fuge în loc să mă caute? Și ce anume l-a ucis pe Pieritul acela? Ce s-a petrecut în camera aia plină de muște? Și ochii ăia, care mă urmăreau în Fal Dara. Și vântul, care mă prindea ca pe o muscă într-o pânză de păianjen. Nu. Nu, nu e cu putință ca Ba’alzamon să nu fi murit.” Femeile Aes Sedai nu credeau că a murit. Nici Moiraine nu credea, nici Suprema Înscăunată. Se căzni să își scoată toate astea din cap. Acum nu trebuia să se gândească decât la pumnalul lui Mat. Trebuia să-l găsească pe Fain. Și Cornul.
,,Nu se termină niciodată, al’Thor.”
Vocea era ca o adiere slabă, o șoaptă molcomă, ca de gheață, care își croia drum în adâncurile minții lui. Fu gata să caute adăpost în hău, dar, aducându-și aminte ce-l aștepta acolo, renunță.
În lumina palidă a asfințitului făcu exerciții cu sabia, așa cum îl învățase Lan, dar fără să-și golească mintea. Sfâșierea Mătăsii. Colibriul care săruta trandafirul. Bâtlanul care înaintează prin papură, pentru echilibru. Se cufundă în mișcările iuți și sigure, uitând o vreme unde era; exersă până când tot trupul îi fu acoperit de sudoare. Însă, după ce termină, reveni cu picioarele pe pământ; nimic nu se schimbase. Nu era frig, dar se zgribuli și se înfășură în mantie, după care se ghemui lângă foc. Ceilalți doi erau și ei la fel de abătuți, așa că terminară repede de mâncat, fără să scoată o vorbă. Nimeni nu protestă când aruncă cu pământ peste ultimele licăriri ale focului.
Rand făcu primul de strajă, mergând de jur împrejurul păduricii cu arcul în mână, slăbind uneori sabia în teacă. Luna aproape plină lumina întunericul, iar noaptea era la fel de tăcută cum fusese și ziua, la fel de pustie. Pustie era cuvântul potrivit, întreg ținutul era pustiu. Era greu de închipuit că mai exista și altcineva pe lume în afară de ei trei, greu de crezut că Iscoadele Celui Întunecat erau undeva pe acolo, în fața lor.
Ca să-și țină de urât, desfăcu mantia lui Thom Merrilin, scoțând la iveală cele două cutii de piele în care se aflau harfa și flautul și, sub ele, peticele multicolore. Scoase flautul gravat cu aur și argint din cutia lui, amintindu-și ce-l învățase Menestrelul, și cântă câteva note din Vântul care leagănă salcia, încetișor, ca să nu-i trezească pe ceilalți. Chiar și așa, sunetele triste răsunau prea tare în acel loc, prea aievea. Puse flautul la loc cu un oftat și legă din nou bocceaua.
Rămase de strajă până târziu în noapte, lăsându-i pe Loial și pe Hurin să doarmă. Nu știa cât de târziu se făcuse; deodată, își dădu seama că se lăsase ceața. Aproape de pământ era groasă, transformându-i pe cei doi care dormeau în două movilite nedeslușite, parcă rupte din nori. Mai sus se subția, dar învăluia întreg ținutul, ascunzând totul, mai puțin copacii de lângă ei. Luna se vedea ca printr-o bucată de mătase unduitoare. Oricine s-ar fi putut apropia nevăzut. Își duse mâna la sabie.
— Sabia nu îți este de folos împotriva mea, Lews Therin. Ar trebui să știi asta.
Rand se întoarse brusc pe călcâie și, când ceața se învârteji în jurul picioarelor lui, apucă sabia cu amândouă mâinile și ridică lama cu pecetea bâtlanului. Hăul îl cuprinse pe neașteptate; de data aceasta, abia dacă băgă de seamă lumina îngrețoșătoare a saidinului.