O siluetă fantomatică venea spre el prin pâclă, cu un toiag în mână. În spatele ei, ca și cum umbra umbrei era foarte întinsă, ceața se întunecă până când devenea mai neagră ca noaptea. Lui Rand i se făcu pielea de găină. Silueta se apropie din ce în ce mai mult, până când luă forma unui bărbat, îmbrăcat în negru, cu mănuși negre, cu fața acoperită de o mască din mătase neagră, iar umbra îl urmă. Și toiagul îi era negru, ca și cum lemnul ar fi fost ars, însă era neted și strălucitor ca apa în lumina lunii. Găurile din dreptul ochilor scânteiară o clipă, ca și cum în spatele lor ar fi fost focuri, însă Rand deja înțelesese cine era.
— Ba’alzamon, șopti el. E un vis. Trebuie să fie vis. Am adormit și…
Ba’alzamon râse, un hohot ca trosnetul unui cuptor.
— Mereu încerci să tăgăduiești adevărul, Lews Therin. Dacă întind mâna, te ating, Ucigașule-de-neam. Te pot atinge când vreau. Oricând și oriunde.
— Nu sunt Dragonul! Sunt Rand al’… Rand strânse din dinți ca să se oprească.
— A, știu ce nume porți acum, Lews Therin. Știu toate numele pe care le-ai purtat, Vârstă după Vârstă, chiar și cu mult înainte să fii Ucigaș-de-Neam. Glasul lui Ba’alzamon devenea din ce în ce mai puternic; câteodată ochii îi scăpărau atât de tare, încât Rand îi vedea prin despicăturile din mască, vedea mările nesfârșite de vâlvătaie. Te cunosc, îți cunosc seminția de la prima scânteie de viață care a existat vreodată, din Prima Clipă. Nu te poți ascunde de mine. Niciodată! Suntem legați unul de altul, ca două fețe ale aceleiași monede. Oamenii obișnuiți se pot ascunde în cutele Pânzei, dar ta’veren se văd limpede, precum focul pe un deal, iar pe tine te deosebesc de parcă zece mii de săgeți strălucitoare s-ar ridica pe cer, arătând spre tine! Ești al meu, te pot atinge oricând!
— Părintele Minciunii! îngăimă Rand. În pofida hăului, limba i se lipise de cerul gurii. „Lumină, fă să fie doar un vis.” Gândul atinse în treacăt golul. „Fie și un vis din acelea care nu sunt visuri. Nu se poate să stea în fața mea. Cel Întunecat este în temnița de la Shayol Ghul, ferecat de Creator în momentul Creației…” Știa prea multe despre adevăr pentru ca toate astea să îi fie de folos. Îți meriți numele! Dacă sunt al tău, de ce nu m-ai luat până acum? Pentru că nu poți. Merg în Lumină și nu mă poți atinge!
Ba’alzamon se sprijini în toiag și se uită o clipă la Rand, apoi se duse înspre Loial și Hurin, pe care îi privi iscoditor. Umbra cea mare se mișca odată cu el. Nu tulbura ceața, își dădu seama Rand – se mișca, toiagul se legăna în ritmul pașilor lui, dar pâcla cenușie nu se învârtejea în jurul picioarelor lui. Asta îi dădu curaj. Poate că Ba’alzamon nu era cu adevărat acolo. Poate că era un vis.
— Ciudați însoțitori îți găsești, spuse Ba’alzamon gânditor, întotdeauna ai făcut așa. Aceștia doi. Fata care încearcă să aibă grijă de tine. Nevolnic paznic, Ucigașule-de-neam. Nu va fi niciodată destul de puternică încât să te ascunzi în spatele ei.
„Fată? Cine? Doar Moiraine nu e fată.”
— Nu știu despre ce vorbești. Minți și tot minți, și chiar când spui adevărul sfârșești prin a minți.
— Așa să fie, Lews Therin? Știi prea bine ce ești, cine ești. Ți-am spus. Ți-au spus-o și femeile din Tar Valon. Rand se foi stingherit, iar Ba’alzamon scoase un hohot de râs, ca un tunet. Se cred la adăpost în Turnul Alb, dar printre slujitorii mei se numără și câteva dintre ele. Acea Aes Sedai pe nume Moiraine ți-a spus cine ești, nu-i așa? Te-a mințit? Sau e de partea mea? Turnul Alb vrea să se folosească de tine ca de un ogar în lesă. Mint? Mint când spun că ai plecat să cauți Cornul lui Vaiere? Râse din nou; lui Rand îi veni să-și acopere urechile. Câteodată vechii dușmani luptă atât de mult, încât, fără să știe, îți devin aliați. Cred că lovesc în tine, dar au ajuns atât de legați de tine, încât e ca și cum le-ai călăuzi tu însuți mâna.
— Nu tu mă călăuzești, spuse Rand. Mă lepăd de tine.
— Ești legat de mine cu o mie de fire, Ucigașule-de-Neam, fiecare mai subțire decât mătasea și mai tare decât oțelul. Timpul ne-a legat cu o mie de sfori. Bătălia pe care am dus-o noi – îți mai aduci aminte? Mai ții minte că ne-am mai luptat, bătălii fără număr, încă de la începutul Timpului? Știu multe lucruri pe care tu le-ai uitat! Lupta aceasta se va sfârși curând. Ultima Bătălie se apropie. Ultima, Lews Therin. Chiar crezi că poți să o ocolești? Vierme neputincios și fricos. Mă vei sluji sau vei muri! Iar de data aceasta ciclul nu va începe din nou cu moartea ta. Mormântul aparține Marelui Stăpân al Întunericului. De data aceasta, dacă mori, vei fi distrus pe vecie. De data aceasta Roata se va sfărâma, indiferent ce vei face, iar lumea va renaște într-o matcă nouă. Slujește-mă! Slujește-l pe Shai’tan sau vei fi distrus pe vecie!
Odată rostit acel nume, aerul păru să se închege. Întunericul din spatele lui Ba’alzamon se umflă și crescu, amenințând să înghită totul. Rand simțea cum îl învăluia, deopotrivă mai rece ca gheața și mai fierbinte ca tăciunii aprinși, mai negru ca moartea, trăgându-l în adâncul lui, cuprinzând întreaga lume.
Ținu sabia strâns, până începură să-l doară degetele.
— Mă lepăd de tine și îți tăgăduiesc puterea. Merg în Lumină. Lumina ne ocrotește și mâna Creatorului ne adăpostește. Clipi.
Ba’alzamon era încă acolo, întunericul era încă acolo, dar părea că restul nu fusese decât o închipuire.
— Vrei să-mi vezi chipul? Era o șoaptă.
Rand înghiți în sec.
— Nu.
— Ar trebui. O mână înmănușată se îndreptă spre masca neagră.
— Nu!
Masca fu dată la o parte. Era chipul unui bărbat, îngrozitor de ars. Totuși, printre șănțulețele roșii cu margini înnegrite care îi brăzdau fața, pielea era netedă și sănătoasă. Ochii întunecați îl priviră pe Rand; buzele crude se arcuiră într-un surâs, dând pentru o clipă la iveală albul dinților.
— Uită-te la mine, Ucigașule-de-Neam, și vei vedea o suta parte din soarta care te așteaptă. Pentru o clipă ochii și gura se preschimbară în porți spre grote nesfârșite de foc. Asta este ceea ce poate face Puterea nestăvilită, chiar și mie. Dar mă vindec, Lews Therin. Știu căile care duc la o putere și mai mare. Te va arde ca pe o molie care intră într-un cuptor.
— Nu vreau să-l ating! Rand simțea hăul în jurul lui, simțea saidinul. Nu vreau.
— Nu te poți înfrâna.
— Lasă-mă ÎN PACE!
— Puterea. Glasul lui Ba’alzamon deveni blând și insinuant. Poți avea din nou puterea, Lews Therin. Acum ești legat de ea. Știu. Văd. Pipăie-o, Lews Therin. Simte strălucirea dinăuntrul tău. Simte puterea care poate fi a ta. Nu trebuie decât să o apuci. Dar între tine și ea este Umbra. Nebunia și moartea. Nu e nevoie să mori, Lews Therin, nu e nevoie să mai mori niciodată.
— Nu, spuse Rand, dar glasul continua, pătrunzând înăuntrul lui.
— Te pot învăța cum să stăpânești această putere ca să nu te distrugă. Nimeni altcineva nu te poate învăța așa ceva. Marele Stăpân al Întunericului te poate feri de nebunie. Puterea poate fi a ta, iar tu poți trai veșnic. Veșnic! Tot ce trebuie să faci e să mă slujești. Doar atât. Câteva vorbe simple – Sunt al tău, Stăpâne – și puterea va fi a ta. O putere mai mare decât ceea ce îndrăznesc să-și închipuie femeile din Tar Valon și viață veșnică. Trebuie doar să mă slujești.
Rand își umezi buzele. „Fără să înnebunesc. Fără să mor.”
— Niciodată. Merg în Lumină, zise el răgușit, și nu mă poți atinge!