— Să te ating, Lews Therin? Să te ating? Pot să te prefac în cenușă. Gustă și o să știi, așa cum am aflat și eu.
Ochii întunecați se preschimbară din nou în foc, iar gura în vâlvătăi din ce în ce mai mari, care deveniră mai orbitoare decât soarele în miez de vară. Deodată, sabia lui Rand se înroși de parcă tocmai ar fi scos-o din foc. Plăselele îi arseră mâinile; scoase un strigăt și o lăsă să cadă. Ceața luă și ea foc, flăcări care dănțuiau, flăcări care mistuiau totul.
Țipând, Rand începu să se lupte cu hainele care fumegau și se făceau scrum; mâinile i se înnegreau și se zgârceau, carnea i se crăpa și jupuia. Urlă. Durerea ajunse până la golul dinăuntrul său, iar Rand încercă să se afunde și mai mult în hău. Strălucirea era acolo, iar lumina mânjită era ascunsă vederii. Pe jumătate înnebunit, fără să-i mai pese ce este, se întinse după saidin, încercă să-l înfășoare în jurul lui, încercă să se ascundă de foc și de durere.
Focul dispăru la fel de brusc cum apăruse. Rand rămase uitându-se nedumerit la mâna care îi ieșea din mâneca roșie a hainei. Lâna nu era nici măcar pârlită. „A fost doar o închipuire.” Privi înjur. Ba’alzamon nu mai era acolo. Hurin se foia în somn; amușinarul și Loial nu erau decât două movilițe care se zăreau prin ceață. „A fost doar o închipuire.”
Înainte să apuce să se liniștească pe deplin, simți o durere în mâna dreaptă. Se uită la ea. Pe palma avea pecetea bâtlanului, arsă cu fierul roșu. Bâtlanul de pe plăselele sabiei, incandescent, parcă desenat de un artist iscusit.
Scoase o batistă din buzunarul hainei și o înfășură în jurul mâinii. Își simțea palma zvâcnind. Golul i-ar fi fost de folos – în hău era conștient de durere, dar nu o simțea – dar alungă acest gând. Încercase deja de două ori să conducă Puterea din hău, involuntar – și o dată voit, nu trebuia să uite asta. Așa voia să-l ademenească Ba’alzamon. Asta vroiau Moiraine și Suprema Înscăunată de la el. Dar nu avea s-o facă.
16
În oglinda întunericului
— N-ar fi trebuit să faci asta, Senior Rand, spuse Hurin când acesta îi trezi în zori. Soarele nu se ivise încă pe cer, dar era destula lumină. Ceața se topise, dar întunericul încă mai stăruia, micșorându-se parcă în silă. Dacă te istovești ca să ne cauți pe noi, Seniore, cine o să se mai îngrijească să ne ducă acasă?
— Trebuia să chibzuiesc, zise Rand. Nu mai rămăsese nici o urmă de ceață, nici un semn că Ba’alzamon fusese acolo. Duse mâna la batista înfășurată în jurul palmei drepte. Dovada că Ba’alzamon fusese în acel loc. Voia să scape de acolo. E vremea să plecam dacă vrem să le prindem pe Iscoadele lui Fain. E deja târziu. Putem mânca niște pâine pe drum.
Loial, care se întindea, rămase cu brațele în aer, cam la înălțimea lui Hurin, dacă ar fi stat pe umerii lui Rand.
— Ce-ai pățit la mână, Rand?
— M-am lovit. Nu-i mare lucru.
— Am niște alifie în desagi…
— Nu e nevoie. Știa că glasul îi e tăios, dar, dacă l-ar fi lăsat pe Loial să se uite la semnul făcut cu fierul roșu, acesta i-ar fi pus tot felul de întrebări la care nu voia să răspundă. Pierdem timpul. Să mergem! Începu să îl înșeueze pe Roșcat, anevoie, din pricina mâinii, iar Hurin încălecă.
— N-ai de ce să fii așa țâfnos, mormăi Loial.
O urmă de animal, își zise Rand pe când porneau la drum, ar fi fost ceva firesc în lumea aceea. Erau prea multe lucruri neobișnuite acolo. Ar fi fost bucuros să vadă măcar o urmă de copită. Fain, Iscoadele Celui Întunecat și trolocii trebuie că lăsaseră niște urme. Cercetă cu băgare de seamă pământul, încercând să deslușească și cea mai mică urmă lăsată de altă ființă. Nu era nimic, nici măcar o piatră răsturnată sau un bulgăre strivit de tină. Se uită și în spate, ca să se încredințeze că ei lăsau urme; iarba culcată arata limpede pe unde veniseră, însă în față pământul era neatins. Dar Hurin susținea că simte urma, slabă și subțire, care ducea tot spre miazăzi.
Amușinarul se concentră și de data aceasta asupra urmei, ca un ogar care fugărește o căprioară, iar Loial mergea din nou cufundat în gânduri, mormăind ceva ca pentru sine și mângâind ghioaga uriașă pe care o ținea pe șa în fața lui.
Nu călăreau de mai mult de un ceas când Rand văzu săgeata. Era atât de preocupat de urme, încât, când, în cele din urmă, o zări, coloana ascuțită, înaltă și groasă, se deslușea limpede deasupra copacilor din apropiere.
— Mă întreb ce-o fi. Era chiar în drumul lor.
— Nu știu ce ar putea fi, Rand, spuse Loial.
— Dacă… Dacă asta ar fi lumea noastră, Senior Rand… Hurin se foi neliniștit în șa. Monumentul de care ne vorbea Seniorul Ingtar – cel închinat izbânzii lui Artur Aripă-de-Șoim în fața trolocilor – era tot o săgeată. Însă acela a fost dărâmat acum o mie de ani. Nu a mai rămas nimic din el, doar o movilă de pământ, mare cât un deal. Am văzut-o când m-am dus la Cairhien după Seniorul Agelmar.
— Ingtar spunea că mai aveam de mers trei sau patru zile, zise Loial. Dacă într-adevăr aici e. Nu văd de ce ar trebui să fie aici. Nu cred că e vreun om prin preajmă.
Amușinarul își coborî din nou ochii în pământ.
— Păi despre asta e vorba, nu-i așa, Ziditorule? Nu sunt oameni, dar e asta. Poate că ar trebui s-o ocolim, Senior Rand. Cine știe cine sau ce e acolo.
Rand bătu câteva clipe darabana pe oblâncul șeii, cugetând.
— Trebuie să rămânem cât mai aproape de urmă, sfârși el prin a spune. Și așa nu pare că ne apropiem de Fain și nu vreau să pierdem și mai mult timp. Dacă vedem oameni sau ceva neobișnuit, o să facem un ocol, până găsim din nou urma. Dar până atunci, mergem drept înainte.
— Cum poruncești, Seniore. Era ceva ciudat în glasul lui Hurin. Amușinarul îi aruncă o privire piezișă. Cum poruncești.
Rand se încruntă, apoi înțelese și oftă la rândul lui. Seniorii nu dădeau lămuriri oamenilor lor, ci doar altor Seniori. „Nu eu i-am cerut să mă creadă Senior. Dar el așa a crezut, păru să-i răspundă o voce slabă, iar tu l-ai lăsat. Ai luat o hotărâre; acum trebuie să-ți faci datoria.”
— Ia-le urma, Hurin, spuse Rand.
Amușinarul dădu pinteni calului; chipul îi fu străbătut de un surâs de ușurare.
Soarele palid urca tot mai mult, iar când ajunse în înaltul cerului, se aflau la doar o milă depărtare de săgeată. Ajunseseră la unul dintre pârâiașe, adânc de vreo doua palme, iar copacii erau rari. Rand vedea movila pe care era construită; semăna cu un deal rotund, cu vârful turtit. Săgeata cenușie se înălța la cel puțin o mie de palme deasupra pământului și deslușea acum că vârful era cioplit în formă de pasăre cu aripile întinse.
— Un șoim, zise Rand. Este monumentul lui Artur Aripă-de-Șoim. Fără doar și poate. Au fost oameni pe aici, chiar dacă acum nu mai sunt. L-au construit în alt loc și l-au lăsat în picioare. Hurin, ia gândește-te puțin la asta. Când o să ne-ntoarcem, o să putem povesti cum arată cu adevărat. Vom fi singurii din lume care l-am văzut.
Hurin dădu din cap a încuviințare.
— Da, Seniore. Copiii mei se vor bucura să le povestesc cum am văzut săgeata lui Aripă-de-Șoim.
— Rand, începu Loial, cu îngrijorare în glas.
— Putem merge în galop până acolo, zise Rand. Haideți. O să ne prindă bine să galopăm nițel. Se prea poate ca locul asta să fie mort, dar noi suntem vii.
— Rand, spuse Loial, nu cred că e…
Nemaiașteptând să termine, Rand își înfipse călcâiele în coastele Roșcatului, iar armăsarul țâșni înainte. Trecu peste firul subțire de apă din două sărituri, apoi urcă pe malul celălalt. Hurin veni numaidecât după el. Rand îl auzi pe Loial strigând în urma lui, dar râse și îi făcu semn cu mâna Ogierului să vină și el, apoi porni mai departe în galop. Dacă își ținea privirea ațintită asupra unui punct, pământul nu mai aluneca atât de mult, iar vântul îi dezmierda plăcut obrazul.