Movila era foarte întinsă, însă povârnișul acoperit de iarbă era domol. Săgeata fumurie se înălța spre cer, însă, deși ascuțită, era suficient de pătrățoasă și de lată încât să pară masivă, aproape scundă. Lui Rand îi pieri zâmbetul de pe buze și îl struni pe Roșcat, întunecându-se la față.
— Asta e monumentul lui Aripă-de-Șoim, Senior Rand? întrebă Hurin, neliniștit. Parcă nu arată așa cum ar trebui.
Rand recunoscu scrierea ascuțită, grosolană care acoperea partea din față a monumentului și recunoscu și câteva din semnele dăltuite pe laturi, înalte cât un stat de om. Țeasta cu coarne a trolocilor Da’vol. Pumnul de fier al neamului Dhai’mon. Tridentul neamului Ka’bol și vârtejul neamului Ahf’frait. Era și un șoim, sculptat în partea de jos. Stătea întins pe spate, cu aripile mari desfăcute, străpuns de un fulger, iar corbii îi ciuguleau ochii. Aripile uriașe din vârful săgeții păreau să acopere soarele.
Îl auzi pe Loial apropiindu-se în galop de el.
— Am încercat să-ți spun, Rand, zise Loial. E un corb, nu un șoim. Am văzut deslușit. Hurin își întoarse calul, refuzând să se mai uite la săgeată.
— Dar de ce? întrebă Rand. Artur Aripă-de-Șoim i-a înfrânt pe troloci aici. Așa zicea Ingtar.
— Nu aici, spuse Loial încetișor. De bună seamă nu aici. „Din Piatră în Piatră merg firele lui «dacă», între lumile care ar putea exista”. M-am tot gândit la asta și cred că știu ce înseamnă acele „lumi care ar putea exista”. Așa cred. Lumile care ar fi putut fi lumea noastră dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Poate că de asta arată totul atât de… spălăcit. Pentru că este un „dacă”, un „poate”. O umbră a lumii adevărate. Cred că în lumea asta trolocii au învins. Poate că din această pricină nu am văzut nici sate, nici oameni.
Lui Rand i se făcu pielea de găină. Dacă izbândeau în luptă, trolocii nu mai lăsau oamenii în viață decât ca să-i mănânce. Dacă biruiseră într-o lume întreagă…
— Dacă ar fi învins trolocii, ar fi trebuit să fie peste tot. Până acum ar fi trebuit să vedem o mie. Am fi murit de ieri.
— Nu știu ce să zic, Rand. Poate că după ce au omorât oamenii s-au omorât între ei. Trolocii nu trăiesc decât ca să ucidă. Asta e tot ce fac; asta sunt ei. Nu știu.
— Seniore Rand, spuse pe neașteptate Hurin, s-a mișcat ceva acolo.
Rand își întoarse iute calul, gata să vadă troloci pregătindu-se să-i atace, dar Hurin arata undeva în spate, pe unde veniseră, spre nimic.
— Ce-ai văzut, Hurin? Unde?
Amușinarul lăsă mâna în jos.
— Chiar la marginea pâlcului de copaci de acolo, cam la o milă depărtare. Mi s-a părut că e… o femeie… și încă ceva ce nu am văzut deslușit, dar… Se înfioră. Mi-e greu să văd lucrurile care nu sunt chiar sub nasul meu. Locul ăsta îmi întoarce stomacul pe dos. A fost doar o închipuire, Seniore. Văd numai năluci pe aici. Umerii i se lăsară, ca și cum ar fi simțit apăsarea săgeții. Probabil că nu era decât vântul, Seniore.
— Mă tem că trebuie să ne gândim și la altceva, spuse Loial. Părea din nou tulburat. Arătă spre miazăzi. Ce vezi acolo?
Rand miji ochii; lucrurile din depărtare alunecau din nou înspre el.
— Un ținut precum cel pe care l-am străbătut. Copaci. Apoi niște dealuri și niște munți. Nimic altceva. Ce-ai vrea să văd?
— Munții, oftă Loial. Urechile i se pleoștiră, iar capetele sprâncenelor îi atingeau obrajii. Trebuie să fie Pumnalul Ucigașului-de-Neam, Rand. Dacă lumea asta este ca a noastră, nu poate fi altceva. Numai că Pumnalul Ucigașului-de-Neam e la vreo sută de leghe la miazăzi de Erinin. Chiar mai departe. E greu să judeci distanțele în locul ăsta, dar… cred că o să ajungem acolo până la căderea întunericului. Nu mai era nimic de adăugat. Nu ar fi putut străbate o sută de leghe în mai puțin de trei zile.
Fără să-și dea seama, Rand murmură:
— Poate că locul ăsta e precum Căile de Taină. Îl auzi pe Hurin gemând și îi păru rău că nu-și ținuse gura.
Nu era un gând plăcut. Dacă pătrunzi printr-o Poartă – se găseau chiar lângă steddingul Ogierilor și în desișurile lor – dacă intri acolo și mergi o zi încheiată, te poți trezi că ieși pe o altă Poartă la o sută de leghe de locul de unde ai plecat. Căile erau acum întunecoase și mucegăite, iar să o apuci pe acolo însemna moarte sau nebunie. Chiar și Pieriții se temeau să meargă pe Căi.
— Dacă e așa, Rand, întrebă Loial cu glas scăzut, un pas greșit poate să ne omoare și aici? Sunt oare lucruri pe care nu le-am văzut încă și care ne pot face ceva mai rău decât să ne omoare? Hurin scoase din nou un geamăt.
Băuseră din apă, călăriseră de parcă nu aveau nici o grijă pe lume. Neatenția ucidea grabnic dacă te aflai pe Căile de Taină. Rand înghiți în sec, nădăjduind să scape de golul din stomac.
— E prea târziu să ne facem griji din pricina a ceea ce a fost, spuse el. Însă de aici înainte o să fim cu mare băgare de seama. Îi aruncă o privire lui Hurin. Amușinarul își băgase capul între umeri, iar ochii îi fugeau în toate părțile, ca și cum se întreba ce avea să sară la el și de unde. E drept că de-a lungul timpului urmărise și prinsese ucigași, dar asta era mult mai rău decât s-ar fi așteptat. Nu te lăsa, Hurin. Încă n-am murit, și nici n-o să murim. Va trebui să fim cu grijă de aici înainte. Atâta tot.
În acea clipă auziră un țipăt slab din depărtare.
— O femeie! zise Hurin. Până și această umbră de firesc îl însufleți puțin. Știam eu că am văzut…
Se auzi un al doilea țipat, mai deznădăjduit decât primul.
— Doar dacă poate zbura, spuse Rand. E la miazăzi de noi. Dădu pinteni calului și porni în galop.
— Ai zis să fim cu băgare de seamă! striga Loial după el. Lumină, Rand, adu-ți aminte! Ai grijă!
Rand se culcă pe spinarea Roșcatului, lăsând armăsarul să alerge. Era atras de țipete. Era simplu să spui că trebuia să fie cu băgare de seamă, însă în vocea femeii se ghicea groaza. Trebuia să uite de tot, dacă voia să o ajute. La marginea altui pârâiaș, cu malurile mai abrupte și mai înalte decât ale celorlalte, trase de hățuri: Roșcatul alunecă într-o ploaie de pietre și de țărână. Țipetele veneau… Acolo!
Văzu totul dintr-o privire. La două sute de pași mai încolo, femeia stătea lângă un cal în pârâiaș, amândoi lipiți de mal. Femeia se apăra cu o bucată ruptă de creangă de… o lighioană ce mârâia amenințător. Rand înghiți în sec și rămase o clipă încremenit. Dacă broaștele ar fi fost la fel de mari ca urșii, sau dacă urșii ar fi avut pielea verde-cenușie a broaștelor, cam așa ar fi arătat. Un urs uriaș.
Fără să se mai gândească la lighioană, descălecă și își pregăti arcul. Dacă se apropia călare, s-ar fi putut să fie prea târziu. Femeia de-abia mai izbutea să se ferească de lighioană. Distanța era destul de mare – tot clipea în timp ce se căznea să își dea seama cam la ce depărtare e; distanța părea să se schimbe de fiecare dată când creatura se mișca – însă și ținta era mare. Mâna bandajată îl stânjenea, dar slobozi numaidecât o săgeată.
Săgeata i se împlântă pe jumătate în piele, iar lighioana se întoarse cu fața la Rand. În pofida distanței, Rand făcu un pas înapoi. Capul acela uriaș, în formă de pană, nu-l văzuse niciodată la vreun animal, cum nu văzuse nici gura aceea mare, ca un cioc cu buze, încovoiat ca să sfâșie carnea. Și avea trei ochi, mici și înspăimântători, cu zbârcituri întărite înjur. Adunându-se, lighioana porni spre el în salturi uriașe, stropind cu apă în jur. Lui Rand i se părea că unele salturi erau de două ori mai mari decât celelalte, deși era convins că erau toate la fel.