În căutarea Cornului

— În ochi, strigă femeia. Glasul îi era uimitor de liniștit. Trebuie să îl lovești în ochi ca să îl ucizi.

Puse săgeata în arc. Încercă să se cufunde în hău, deși fără tragere de inimă; nu voia, dar tocmai pentru astfel de împrejurări îl pregătise Tam, și știa că altminteri nu avea să izbutească „Tatăl meu”, își spuse el, simțindu-se pierdut, apoi îl cuprinse golul. Lumina tremurătoare a saidinului era acolo, dar nu o băgă în seamă. Era una cu arcul, cu săgeata, cu silueta hidoasă care se apropia de el. Una cu ochiul. Nici nu simți când săgeata plecă din arc.

Lighioana se ridică să mai sară o dată, dar săgeata o nimeri în ochiul din mijloc. Se prăbuși la pământ, împroșcând cu apă și cu mâl. Nu se mai mișca.

— Bună lovitură, și vitejească, spuse femeia. Venea înspre el pe cal. Rand fu puțin mirat că nu fugise de îndată ce lighioana se întorsese spre el. Trecu pe lângă leș, fără măcar să arunce o privire în jos, apoi se cațără pe mal și descălecă. Puțini ar cuteza să înfrunte un grolm, Seniore.

Era îmbrăcată toată în alb; rochia îi era despicată ca să poată călări; la brâu purta o cingătoare de argint, iar cizmele aveau și ele ornamente de argint. Până și șaua era albă, cu incrustații de argint. Iapa de culoarea zăpezii, cu gâtul arcuit și pasul grațios, era aproape la fel de mare ca murgul lui Rand. Dar privirea îi rămase ațintită asupra femeii – după părerea lui, avea cam aceeași vârstă cu Nynaeve. Era înaltă; o palmă de ar fi avut mai mult și ar fi putut să se uite drept în ochii lui. Era frumoasă; pielea de culoarea fildeșului contrasta puternic cu părul negru și lung și ochii ei întunecați. Mai văzuse femei frumoase. Moiraine era frumoasă, chiar dacă rece, la fel și Nynaeve, când nu era furioasă. Egwene și Elayne, Domnița-Moștenitoare din Andor – îți tăiau răsuflarea. Dar femeia aceasta… Limba i se lipi de cerul gurii; simți cum începe să-i bată din nou inima.

— Slujitorii dumitale, Seniore?

Tresări și se uită în jur. Hurin și Loial se apropiaseră de ei. Hurin se zgâia ca și el și până și Ogierul părea subjugat.

— Prietenii mei, zise el. Loial și Hurin. Pe mine mă cheamă Rand. Rand al’Thor.

— Nu m-am gândit niciodată la asta, spuse Loial pe neașteptate, de parcă ar fi vorbit cu sine însuși, dar dacă există într-adevăr o frumusețe omenească desăvârșită, la chip și la trup, atunci tu…

— Loial! strigă Rand. Ogierului îi înțepeniră urechile de rușine. Și Rand roșise; ce spusese Loial era foarte aproape de ceea ce gândea și el.

Femeia râse cântat, dar în clipa următoare deveni ceremonioasă ca o regină pe tron.

— Eu mă numesc Selene, spuse ea. Ți-ai pus viața în primejdie ca să o salvezi pe a mea. Îți aparțin, Rand al’Thor. Și, spre groaza lui Rand, îngenunche în fața lui.

Stânjenit, fără să se uite la Hurin sau la Loial, Rand se grăbi să o ridice în picioare.

— „Bărbatul care nu își dă viața ca să salveze o femeie nu e bărbat.” Se făcu de îndată de rușine, căci se înroși. Era o vorbă din Shienar, și știa bine că e prea pretențioasă, însă felul ei de a se purta îl molipsise și pe el și nu se putuse înfrâna. Vreau să zic… Adică, n-a fost… „Tâmpitule, nu poți să-i spui unei femei că n-a fost mare lucru să-i salvezi viața.” A fost o cinste pentru mine. Asta aducea a Shienar, și era și destul de convențional. Spera să fie de ajuns; nu-i mai venea nimic în cap, de parcă era încă împresurat de gol.

Deodată își dădu seama că femeia îl privește țintă. Expresia de pe chipul ei nu se schimbase, dar ochii ei întunecați îl făceau să se simtă despuiat. Îi răsări în minte imaginea Selenei fără haine pe ea. Se înroși din nou.

— Aaa! Și de unde ești, Selene? N-am văzut altă ființă omenească de când am ajuns aici. E vreun oraș prin preajmă?

Femeia se uită la el gânditoare, iar Rand se dădu înapoi cu un pas. Era limpede că stătea prea aproape de ea.

— Nu sunt din lumea aceasta, Seniore, spuse ea. Aici nu sunt oameni. Nimic viu, în afară de grolmi și de alte câteva lighioane asemenea lor. Sunt din Cairhien. Cât despre cum am ajuns aici, nu prea știu. Ieșisem să călăresc și m-am oprit să dorm puțin, iar când m-am trezit, eram aici, eu și calul meu. Nădăjduiesc, Seniore, că mă vei salva din nou și mă vei ajuta să ajung acasă.

— Selene, nu sunt… adică, spune-mi, te rog, Rand. Urechile îi luaseră din nou foc. „Lumină, nu contează dacă mă crede și ea Senior. Arde-m-ar, nu contează.”

— Dacă așa vrei… Rand, spuse ea cu un zâmbet. Lui Rand i se puse un nod în gât. O să mă ajuți?

— Firește. „Arde-m-ar, dar e atât de frumoasă. Și se uită la mine de parcă aș fi un viteaz din povești.” Își scutură capul, ca să scape de gândurile neroade. Dar mai întâi trebuie să-i găsim pe cei pe care îi căutăm. O să încerc să te feresc de primejdii, dar trebuie să-i găsim. E mai bine totuși să vii cu noi decât să stai singură aici.

Femeia rămase tăcută câteva clipe; pe chip nu i se citea nimic. Rand habar n-avea la ce se gândea, vedea doar că îl cercetează din nou cu privirea.

— Un bărbat care își cunoaște datoria, zise ea în cele din urmă. Un zâmbet fugar îi atinse buzele. Îmi place asta. Da. Cine sunt ticăloșii pe care îi căutați?

— Iscoade ale Celui Întunecat și troloci, Domniță, izbucni Hurin. Îi făcu o plecăciune stângace din șa. Au ucis oameni în fortăreața din Fal Dara și au furat Cornul lui Vaiere, dar Seniorul Rand o să-l ia înapoi.

Rand se uită mâhnit la amușinar; Hurin rânji. Se terminase cu ascunzișurile. Probabil că aici nu conta, dar după ce aveau să se întoarcă în lumea lor…

— Selene, nu trebuie să spui nimănui despre Corn. Dacă se află, o sută de oameni or să vină după noi ca să încerce și ei să pună mâna pe el.

— Nu, nu ar fi bine să cadă în mâinile cui nu trebuie, zise Selene. Cornul lui Vaiere. Nici nu-ți închipui de câte ori am visat să îl ating, să îl țin în mână. Trebuie să-mi făgăduiești că o să mă lași să-l ating.

— Mai întâi trebuie să-l găsesc. Să mergem. Rand îi întinse mâna ca să o ajute să urce pe cal; Hurin descălecă și îi ținu scara. Lighioana aia pe care am omorât-o – ce era? Un grolm? S-ar putea să mai fie și altele. Selene îi strânse mâna cu o putere neașteptată, iar pielea îi era… Ca de mătase? Mai fină, mai catifelată. Rand se înfioră.

— Întotdeauna sunt și altele, zise Selene. Iapa albă se smuci și se zbârli la Roșcat, însă Selene o liniști.

Rand își petrecu arcul peste umăr și îl încălecă pe Roșcat. „Lumină, cum poate avea cineva pielea atât de catifelată?”

— Hurin, unde e urma? Hurin? Hurin!

Amușinarul tresări și își luă ochii de la Selene.

— Da, Senior Rand. A… urma. Spre miazăzi, Seniore. Tot spre miazăzi.

— Să pornim. Rand se uită tulburat la grolmul verde-cenușiu care zăcea în apa. Era mai bine când credeau că sunt singurele ființe vii din acea lume. Ia-le urma, Hurin.

Selene merse la început lângă Rand, vorbind despre una și despre alta, punându-i întrebări și numindu-l Senior. De mai multe ori fu cât pe-aci să-i spună că nu e Senior, ci doar păstor, dar de fiecare dată se uită la ea și nu izbuti să meargă până la capăt. Era convins că o doamnă ca ea nu ar fi vorbit în același fel cu un păstor, nici măcar cu cel care îi salvase viața.