Locul pe care îl alesese era un deal rotund și scund, fără copaci, de care nu se putea apropia nimic fără să vadă. Descălecă și își pregăti arcul. Loial și Hurin veniră lângă el, Ogierul cu ghioaga lui uriașă, amușinarul cu o sabie scurtă în mână. Nici ghioaga, nici sabia nu aveau să fie de mare folos în lupta cu grolmii. „N-o să-i las să se apropie.”
— Nu e nevoie să-ți pui viața în primejdie, spuse Selene. Abia dacă aruncă o privire spre grolm; se aplecă în șa ca să îi vorbească lui Rand. Putem ajunge la Piatra de Trecere înaintea lor.
— O să-i opresc. Rand număra repede săgețile pe care le mai avea în tolbă. Optsprezece, toate lungi cât brațul lui, zece cu vârfurile ca niște dălți, menite să pătrundă prin armura trolocilor. Aveau să fie la fel de bune și pentru troloci. Înfipse patru săgeți din acestea în pământ, în fața lui; pe a cincea o puse în arc. Loial, Hurin, nu puteți face nimic aici. Încălecați și fiți gata să o duceți pe Selene la Piatră dacă scapă vreunul. Se întrebă dacă ar putea ucide o asemenea lighioană cu sabia, dacă se ajungea până acolo. „Ești nebun! Nici măcar Puterea nu e la fel de vătămătoare ca asta.”
Loial spuse ceva, dar Rand nu auzi; încerca deja să se afunde în hău, și de nevoie, dar și pentru a scăpa de gânduri. „Știi ce te așteaptă. Dar nu așa trebuie să-l ating.” Strălucirea era acolo, iar lumina era ascunsă vederii. Părea că plutește spre el, dar golul era deplin. Gândurile zburau la marginea hăului, ușor de văzut în lumina mânjită. „Saidin. Puterea. Nebunia. Moartea.” Gânduri străine. Era una cu arcul, cu săgeata, cu creaturile care ajunseseră în vârful dealului.
Grolmii se apropiau, întrecându-se unul pe altul în salturi, cinci siluete uriașe, cu pielea tare, cu trei ochi, cu gurile căscate. Mârâiturile lor se izbeau de gol și abia se auzeau.
Rand nu își dădu seama când ridică arcul sau când îl întinse. Era una cu grolmii, una cu ochiul din mijloc al primei lighioane. Apoi săgeata țâșni. Primul grolm muri; unul dintre tovarășii săi sări pe el când se prăbuși, sfâșiind bucăți de carne cu gura ca un cioc. Mârâi la ceilalți, care făcură un cerc în jurul grolmului căzut. Dar se tot apropiau și, ca și cum ar fi fost silită, lighioana renunță la masă și porni în salturi după ei, cu botul plin de sânge.
Rand continuă, cu mișcări line, mecanice: punea săgeata în arc și o slobozea. Punea săgeata în arc și o slobozea.
Cel de-al patrulea grolm se prăbuși la pământ, ca o marionetă uriașă cu sforile tăiate, iar a cincea săgeată porni din arc; Rand lăsă arcul în jos, încă cufundat în hău. Deși ultima săgeată încă mai zbura prin aer, știa că nu are să mai fie nevoie de încă una. Ultima lighioană se prăvăli de parcă i s-ar fi topit oasele; o săgeată cu pene la capăt i se împlântase în ochiul din mijloc. Mereu ochiul din mijloc.
— Nemaipomenit, Senior Rand, zise Hurin. Nu… nu am mai văzut așa ceva.
Hăul îl ținea prizonier. Lumina îl ademenea, iar el… se întindea… spre ea. Îl împresura, îl acoperea.
— Seniore Rand? Hurin îl atinse pe braț, iar Rand tresări; golul începu să se umple cu lucrurile din jur. Te simți bine, Seniore?
Rand își pipăi fruntea. Era uscată; se aștepta să fie asudat.
— Mă… mă simt bine, Hurin.
— De fiecare dată e mai ușor, așa am auzit, spuse Selene. Cu cât stai mai mult în Contopire, cu atât devine mai simplu.
Rand îi aruncă o privire.
— N-o să mai fie nevoie să fac asta prea curând. „Ce s-a întâmplat? Vroiam să…” Își dădu seama, îngrozit, că încă mai voia. Voia să se întoarcă în hău, voia să simtă din nou cum îl învăluie lumina. În pofida îngrețoșării pe care o încerca, parcă doar atunci fusese cu adevărat viu, iar acum era doar o copie. Nu, mai rău. Fusese aproape viu, știind ce ar fi însemnat să fie cu adevărat viu. Tot ce trebuia să facă era să atingă saidinul…
— Nu din nou, murmură el. Se uită țintă la grolmii morți, cinci siluete hidoase zăcând pe pământ. Acum nu mai erau primejdioși. Putem por…
De dincolo de grolmii morți, de dincolo de dealul din față, se auzi un grohăit, deja prea bine cunoscut, iar altele îi răspunseră. Se auzeau tot mai multe, dinspre răsărit, dinspre apus, din toate părțile.
Rand dădu să ridice arcul.
— Câte săgeți mai ai? întrebă Selene. Poți ucide douăzeci de grolmi? Treizeci? O sută? Trebuie să mergem la Piatra de Trecere.
— Are dreptate, Rand, spuse Loial încetișor. Nu mai avem încotro. Hurin îl privea neliniștit. Grolmii urlau; după grohăiturile care se auzeau, s-ar fi zis că erau vreo douăzeci.
— Piatra, încuviință Rand fără tragere de inimă. Se aruncă furios în șa și își petrecu arcul peste umăr. Condu-ne la Piatră, Selene.
Selene dădu din cap, întoarse calul și îi dădu pinteni. Rand și ceilalți o urmară, Loial și Hurin încrezători, el încă reținut. Mârâiturile grolmilor îi urmăriră; acum se părea că sunt sute. Era ca și cum grolmii ar fi format un semicerc în jurul lor, venind din toate direcțiile, mai puțin din față.
Selene îi conduse peste dealuri, iute și fără șovăială. Se apropiau de munți; povârnișurile erau mai abrupte, iar caii mergeau cu dificultate printre stâncile spălăcite care ieșeau din pământ și tufișurile răzlețe, decolorate, care creșteau pe ele. Drumul era din ce în ce mai anevoios.
„N-o să izbutim”, își spuse Rand, când Roșcatul alunecă pentru a cincea oară într-o ploaie de pietre. Loial își aruncă ghioaga: nu o putea folosi împotriva grolmilor și îl stânjenea. Ogierul descălecase: cu o mână se agăța și se cățăra, iar cu cealaltă trăgea calul după el. Armăsarul cu chișițe păroase înainta greoi, dar mai ușor decât cu Loial în spate. Grolmii grohăiau în urma lor, acum mai aproape.
Selene smuci de hățuri și le arată o vâlcea ascunsă în granit, chiar sub picioarele lor. Șapte rânduri de trepte late și colorate în jurul unei pardoseli de o culoare palidă și o coloană înaltă de piatră în mijloc.
Femeia descălecă și coborî treptele cu iapa de căpăstru, până în centru. Coloana se desena amenințător deasupra ei. Se întoarse ca să se uite la Rand și la ceilalți. Grolmii mârâiră din nou. Erau în preajmă.
— Curând ne vor ajunge din urmă, zise ea. Trebuie să folosești Piatra, Rand. Sau să găsești o cale de a-i ucide pe toți.
Oftând, Rand descălecă și pătrunse cu Roșcatul în vâlcea. Loial și Hurin se grăbiră să-l urmeze. Privi tulburat coloana acoperită cu semne, Piatra de Trecere. „Probabil că și ea poate conduce Puterea, chiar dacă nu știe, altfel nu ar fi adus-o aici. Puterea nu face rău femeilor.”
— Dacă asta te-a adus aici, începu el, dar Selene îl întrerupse.
— Știu ce este, spuse ea cu glas hotărât, dar nu știu cum s-o folosesc. Trebuie să faci ceea ce trebuie făcut. Pipăi marginea unui semn ceva mai mare decât celelalte. Un triunghi cu vârful în interiorul unui cerc. Acesta reprezintă lumea adevărată, lumea noastră. Cred că îți va fi de folos să îl ai în minte în timp ce… Își dădu brațele în lături, ca și cum nu ar fi știut precis ce trebuia să facă Rand.
— Hmm… Seniore? zise Hurin timid. Nu mai e mult timp. Se uită peste umăr la marginea vâlcelei. Grohăiturile se auzeau din ce în ce mai puternic. Lighioanele alea or să ajungă aici în câteva clipe. Loial încuviință.
Rand trase adânc aer în piept și puse mâna pe semnul pe care i-l arătase Selene. Se uită la ea, ca și cum ar fi vrut să îi spună dacă făcea ce trebuie, dar femeia se mărginea să privească ce se întâmplă; nici măcar o cută de îngrijorare nu îi brazda fruntea. „E încredințată că poți să o salvezi. Trebuie să o faci.” Parfumul ei îl amețea.
— Hmm… Seniore?