Rand înghiți în sec și căută golul. Veni cu ușurință, cuprinzându-l din toate părțile. Hăul. Nimic în afară de lumina tremurătoare care îi întorcea stomacul pe dos. Nimic în afară de saidin. Dar până și senzația de greață părea îndepărtată. Era una cu Piatra de Trecere. Coloana era netedă și ușor uleioasă la atingere și simțea cald pe palmă triunghiul închis în cerc. „Trebuie să îi duc la adăpost. Trebuie să îi duc acasă.” Lumina părea că vine spre el, îl împresoară, iar el… o primi cu bucurie.
Se cufundă în lumină. Se cufundă în căldură. Vedea Piatra, îi vedea pe ceilalți cum se uită la el – Loial și Hurin neliniștiți, Selene încrezătoare că o putea salva – dar ar fi putut la fel de bine să nu fie acolo. Lumina era totul. Căldura și lumina care îl acopereau precum apa care pătrunde în nisipul uscat. Semnul îi dogorea palma. Încercă să soarbă toata lumina, toată căldura. Totul. Semnul…
Dintr-odată, ca și cum soarele ar fi dispărut pentru o frântură de clipă, lumea licări. Din nou. Semnul era ca un cărbune aprins; sorbi lumina. Lumea licări. Licăr. Lumina îl îngrețoșă; era ca apa pentru un calator în deșert. Licăr. O sorbi. Îi venea să verse; o voia pe toată. Licăr. Triunghiul închis în cerc îi frigea palma. Licăr. Triunghiul închis în cerc îi frigea palma; simțea cum îi ardea carnea. Licăr. O voia pe toată! Țipă, urlă de durere, urlă de dorință.
Licăr… Licăr… Licărlicărlicăr…
Niște mâini traseră de el; abia dacă își dădea seama de prezența lor. Se dădu înapoi, împleticindu-se; hăul se îndepărta, împreună cu lumina și cu îngrețoșarea care îi chinuia stomacul. Lumina. Îi păru rău să o vadă dispărând. „Lumină, e o nebunie să mi-o doresc. Dar eram așa de cufundat în ea! Eram așa de…” Se uită buimac la Selene. Ea era cea care îl ținea de umeri și îl privea nedumerită. Ridică mâna în dreptul ochilor. Pecetea bâtlanului era încă acolo, dar în rest nimic. Triunghiul închis în cerc nu îi mai frigea carnea.
— Uimitor, zise Selene încetișor. Aruncă o privire spre Loial și Hurin. Ogierul părea năucit, iar ochii i se făcuseră mari cât niște farfurioare; amușinarul stătea pe vine, sprijinindu-se cu o mână de pământ, ca și cum i-ar fi fost teamă că altfel s-ar prăbuși. Suntem cu toții aici, și avem și caii. Iar tu nici nu știi ce ai făcut. Uimitor.
— Suntem?… începu Rand să spună, cu voce răgușită și se opri ca să înghită.
— Uită-te înjur, spuse Selene. Ne-ai adus acasă. Râse. Ne-ai adus pe toți acasă.
De-abia acum își dădu Rand seama de ceea ce era împrejur. Din vâlcea nu mai urcau trepte, deși pe ici, pe colo mai rămăsese câte o bucata de piatră ciudat de neteda, de culoare roșie sau albastră. Coloana zăcea lângă povârnișul muntelui, pe jumătate îngropată în pământ. Aici semnele nu mai erau deslușite; fuseseră roase de vânt și de apă. Și totul părea aievea. Culorile aveau consistență – granitul era gri, tufișurile verzi și maronii. Dacă te gândeai la cealaltă lume, mai că păreau prea vii.
— Acasă, șopti Rand și începu și el să râdă. Suntem acasă. Râsul lui Loial semăna cu mugetul unui taur. Hurin țopăia de bucurie.
— Tu ai făcut asta, spuse Selene, aplecându-se spre el, până când aproape își lipi fața de a lui. Știam că poți.
Lui Rand îi dispăru zâmbetul de pe buze.
— Da… cred că eu am făcut asta Se uită în fugă la Piatra de Trecere și izbuti să râdă slab. Totuși, aș vrea să știu ce anume am făcut.
Selene îl privi în ochi.
— Poate că o să afli într-o zi, zise ea cu blândețe. Îți este hărăzit să faci lucruri mărețe.
Ochii ei păreau întunecați și adânci ca noaptea, și atât de catifelați. Gura ei… „Dacă aș săruta-o…” Clipi și se trase grăbit înapoi, dregându-și glasul.
— Selene, te rog să nu povestești nimănui despre toate astea. Despre Piatra de Trecere, despre mine. Nu înțeleg ce am făcut și nici ceilalți nu vor pricepe nimic. Știi cum sunt oamenii când vine vorba de lucruri pe care nu le înțeleg.
Pe chipul femeii nu se citea nimic. Deodată își dorea ca Mat și Perrin să fi fost și ei acolo. Perrin știa cum să vorbească cu fetele, iar Mat știa să mintă cu naturalețe. El nu se pricepea foarte bine nici la una, nici la cealaltă.
Selene zâmbi și făcu o reverență, pe jumătate în bătaie de joc.
— Îți voi păstra secretul, Senior Rand al’Thor.
Rand îi aruncă o privire și își drese din nou glasul. „E supărată pe mine? Precis s-ar fi supărat dacă aș fi încercat să o sărut. Cred.” Ar fi vrut ca Selene să nu se mai uite la el de parcă i-ar fi citit gândurile.
— Hurin, e posibil ca Iscoadele Celui Întunecat să fi folosit Piatra asta înaintea noastră?
Amușinarul scutură trist din cap.
— Se îndreptau spre apus, Senior Rand. Aș zice mai degrabă că sunt încă în cealaltă lume – doar dacă nu cumva sunt mai multe Pietre din astea de trecere decât am văzut eu. Dar n-o să-mi ia prea mult ca să aflu cum stau lucrurile. Ținutul e la fel. Aș putea să găsesc locul unde am pierdut urma în lumea cealaltă și să văd dacă au trecut deja pe acolo.
Rand privi spre cer. Soarele – minunat de strălucitor, deloc palid – apunea, alungindu-le umbrele. Încă un ceas și avea să se lase întunericul.
— Dimineață, spuse el. Însă mă tem că i-am pierdut. „Nu putem pierde urma pumnalului! Nu se poate!” Selene, dimineață o să te ducem acasă. Ești chiar din orașul Cairhien sau?…
— Poate că încă nu ai pierdut Cornul lui Vaiere, zise Selene domol. După cum ți-ai dat seama, știu câte ceva despre aceste lumi.
— Oglinzile Roții, spuse Loial.
Selene se uită la el, apoi dădu din cap a încuviințare.
— Da. Așa este. Aceste lumi sunt într-un fel niște oglinzi, mai ales cele în care nu sunt oameni. Unele reflecta doar evenimentele cu adevărat importante din lumea reală, dar în altele există prefigurări ale evenimentelor înainte chiar ca acestea să aibă loc. Trecerea Cornului lui Vaiere ar fi cu siguranță un eveniment însemnat. Reflectările lucrurilor care urmează să se întâmple sunt mai stinse decât cele ale lucrurilor care se petrec chiar acum sau care s-au petrecut deja – aduceți-vă aminte că Hurin spunea că urma era slabă.
Hurin clipi des, nevenindu-i să creadă.
— Vrei să spui, Domniță, că simțeam mirosul locului unde Iscoadele Celui Întunecat aveau să fie? Lumina să m-ajute, nu-mi place asta. E destul că simt unde s-a întâmplat ceva rău, nu e nevoie să mai simt și unde are să se întâmple. Nu cred să fie multe locuri unde să nu existe cândva vreun soi de cruzime. Mi-aș ieși din minți. Locul ăla din care tocmai am plecat aproape că mă înnebunise. Simțeam mereu miros de omor și de durere, simțeam prezența răului celui mai îngrozitor pe care ți-l poți închipui. Simțeam chiar și la noi acest miros. La noi toți. Chiar și la dumneata, Domnița, iartă-mi îndrăzneala. Locul ăla îmi juca feste, tot așa cum ne păcălea ochii. Se scutură. Îmi pare bine c-am scăpat de acolo. Însă mirosul mi-a rămas în nări.
Rand atinse distrat bâtlanul din palmă.
— Ce zici, Loial? S-ar putea într-adevăr să o fi luat înaintea Iscoadelor lui Fain?
Ogierul ridică din umeri, încruntându-se.
— Nu știu, Rand. Habar n-am. Cred că ne-am întors în lumea noastră. Cred că suntem la Pumnalul Ucigașului-de-Neam. Mai mult de atât… Mai ridică o dată din umeri.
— Ar trebui să te conducem acasă, Selene, spuse Rand. Probabil că oamenii își fac griji din pricina dumitale.
— Peste câteva zile o să aflăm dacă am dreptate, răspunse ea nerăbdătoare. Hurin poate găsi locul unde a pierdut urma; așa a zis. Cornul lui Vaiere nu poate fi prea departe. Cornul lui Vaiere, Rand. Gândește-te numai la asta. Cel care va suna din Corn va fi pomenit în legende pe vecie.