— Nu vreau să am nimic de-a face cu legendele, spuse Rand tăios. „Dar dacă Iscoadele Celui Întunecat trec pe lângă noi… Dacă Ingtar le-a pierdut urma? Înseamnă că Iscoadele Celui Întunecat vor păstra Cornul lui Vaiere pentru totdeauna, iar Mat va muri.” Bine, câteva zile. În cel mai rău caz o să ne întâlnim cu Ingtar și cu ceilalți. Nu cred că s-au oprit sau s-au întors doar pentru că noi… am plecat.
— O hotărâre înțeleaptă, Rand, zise Selene. Ai chibzuit bine. Îl atinse pe braț și zâmbi, iar lui Rand îi veni din nou să o sărute.
— Pai… trebuie să fim pe aproape când vor sosi. Dacă vor sosi. Hurin, hai să facem tabăra înainte să se lase întunericul, undeva de unde să vedem locul unde ai pierdut urma. Aruncă o privire la Piatra de Trecere și își aminti cum dormise lângă ea, cum data trecută hăul îl împresurase pe nesimțite în somn, își aduse aminte de lumina din hău. Undeva departe de aici.
— Nici o grija, Senior Rand. Amușinarul încălecă. Jur că nu o să mă mai culc niciodată fără să cercetez ce fel de pietre sunt înjur.
Rand ieși din vâlcea călare pe Roșcat; își dădu seama că se uită la Selene mai mult decât la Hurin. Părea atât de liniștită și de stăpână pe sine; nu era mai mare decât el, însă se purta ca o regină, iar când îi zâmbea, ca acum… „Egwene n-ar fi spus că am luat o hotărâre înțeleaptă. Egwene mi-ar fi zis că sunt nerod.” Necăjit, dădu pinteni calului.
18
În drum spre Turnul Alb
Egwene se clătină, încercând să-și mențină echilibrul pe puntea nesigură, în timp ce Crăiasa râului aluneca iute pe apele Râului Erinin, pe sub cerul plin de nori negri, cu pânzele umflate și cu flamura Flăcării Albe fluturând furioasă în vârful catargului. Vântul se întețise de îndată ce se urcaseră cu toții pe corăbii, în Medo, și nu se potolise de atunci, nu slăbise nici măcar o clipă, zi sau noapte. Râul se umflase, revărsându-se peste maluri, așa cum făcea încă, aruncând corăbiile dintr-o parte într-alta, în timp ce le ducea în aval. Nici vântul, nici râul, nici corăbiile adunate laolaltă nu încetiniseră deloc. Crăiasa râului era în frunte, așa cum se cuvenea pentru corabia care-o ducea pe Suprema Înscăunată.
Cârmaciul ținea timona, îndârjit și mohorât, cu picioarele depărtate și bine proptite, iar marinarii, desculți, își vedeau de treburile lor, cu gândul numai la ce-aveau de făcut; când privirile li se îndreptau către cer sau către apele râului, își întorceau pe data capetele, mormăind în șoaptă. În spatele lor se afla un sat care tocmai se pierdea din vedere. Pe mal alerga un băiețel care ținuse pasul cu corăbiile pentru câteva clipe, dar acum rămânea în urmă. Când acesta dispăru, Egwene coborî sub punte.
În cabina mică pe care o împărțeau dădu peste Nynaeve, care-i aruncă o privire scăpărătoare, din patul îngust.
— Se zice că astăzi vom ajunge în Tar Valon. Lumina să m-ajute, tare fericită am să fiu să pun iarăși piciorul pe pământ, chiar și acolo.
Corabia se clătină, din pricina vântului puternic și a curenților, iar Nynaeve înghiți în sec.
— Nu mă mai urc pe o corabie în viața mea, spuse ea, cu răsuflarea tăiată.
Egwene își scutură mantia, care se îmbibase cu picături fine de apă, și o agăță într-un cui lângă ușă. Cabina nu era mare – pe corabie nu existau cabine mari, din câte se părea, nici măcar cea pe care căpitanul i-o cedase Supremei, cu toate că aceea era ceva mai largă decât restul. Cu cele două paturi cuibărite în pereți, cu rafturile de dedesubtul lor și cu dulăpioarele de deasupra, totul se afla la îndemână.
Pe Egwene nu o supărau mișcările corăbiei, în afară de faptul că își menținea cu greutate echilibrul. Pe Nynaeve, însă, da. Renunțase deja să-i mai ofere de mâncare, după cea de-a treia dată când Meștereasa aruncase cu castronul după ea.
— Sunt îngrijorată pentru Rand, spuse Egwene.
— Eu sunt îngrijorată pentru toți trei, răspunse mohorâtă Nynaeve, și, după o clipă, adăugă: Ai mai visat ceva astă-noapte. De când te-ai trezit, stai tot timpul cu privirile ațintite în gol…
Egwene încuviință. Nu izbutise niciodată să se ferească de Nynaeve, iar în privința viselor nici măcar nu încercase. La început, Nynaeve dăduse s-o dojenească, parcă fără să-i vină a crede, dar după ce auzise că una dintre femeile Aes Sedai era interesată de vise, începuse să-i dea ascultare.
— Era la fel cu celelalte. Deosebit, dar la fel. Rand este într-un soi de primejdie. O știu. Și situația se înrăutățește. A făcut, sau este pe cale să facă ceva care o să-l ducă… Nu îmi doresc decât să le înțeleg, sfârși Egwene, lăsându-se să cadă pe pat și aplecându-se către cealaltă.
— E vorba de condus Puterea? întrebă încet Nynaeve.
Parcă fără să vrea, Egwene privi împrejur, asigurându-se că nu era nimeni acolo s-o audă. Erau singure și ușa era închisă, dar tot nu ridică vocea.
— Nu știu, poate.
N-avea de unde să știe ce-ar fi putut face femeile Aes Sedai – văzuse deja îndeajuns de multe pentru a ajunge să creadă toate poveștile despre puterile lor – și nu voia să riște să fie auzită. „N-am să mă joc cu viața lui Rand. Dacă aș ști că e bine, le-aș povesti și celorlalte, numai că Moiraine știe, iar ea n-a spus nimic. Și e vorba de Rand! Nu pot!”
— Nu știu ce să fac.
— Ți-a mai spus Anaiya ceva de visele astea?
Nynaeve părea s-o facă intenționat – niciodată nu adăuga „Sedai”, titlul onorific obișnuit, nici măcar când erau singure. Celor mai multe dintre Aes Sedai nu părea să le pese, deși obiceiul îi atrăsese câteva priviri ciudate, unele chiar iritate. La urma urmei, și ea mergea tot spre Tar Valon, să învețe.
— Roata țese după cum îi este voia, răspunse Egwene, citând-o pe Anaiya. „Copilă, băiatul este departe, și nu putem face nimic până când nu știm mai multe. Am să te pun chiar eu la încercare, de îndată ce ajungem în Turnul Alb, copilă.” Of, vai de mine! Știe și ea că e ceva cu visele astea, sunt convinsă. Se vede. Să știi că mie îmi place Anaiya, Nynaeve, chiar îmi place. Dar niciodată nu-mi spune ce vreau să știu. Și nici eu nu-i pot dezvălui totul. Poate dac-aș putea…
— Ți-a apărut iar bărbatul cu mască?
Egwene încuviință. Nu știa de ce, dar hotărâse că era mai bine să nu-i povestească Anaiyei despre el. Nu găsea nici un motiv să n-o facă, și totuși era convinsă. De trei ori, bărbatul cu ochi de foc îi apăruse în vise, de fiecare dată când avea câte un coșmar care o făcea să fie sigură că Rand era în pericol. Avea chipul acoperit în permanență de o mască. Din când în când îi vedea ochii, alteori vedea numai flăcări, în locul în care ar fi trebuit să se afle aceștia.
— A râs de mine. Era atât de… disprețuitor. Ca și cum eram doar un cățeluș pe care trebuia să-l dea la o parte cu piciorul. Totul mă sperie. El, în primul rând.
— Și ești sigură că are legătură cu celelalte vise, despre Rand? Câteodată un vis e doar un vis.
— Și tu, câteodată, Nynaeve, vorbești exact ca Anaiya Sedai! spuse Egwene, ridicând brațele. Rosti titlul pe un ton apăsat și se bucură s-o vadă pe Nynaeve strâmbându-se.
— Dacă mă mai ridic vreodată din patul ăsta, Egwene…
O bătaie la ușă o întrerupse pe Nynaeve din ceea ce avea de gând să spună. Înainte ca Egwene să fi putut vorbi sau să se fi putut mișca, Suprema însăși intră și închise ușa în urma ei. Era singură – mare minune! Nu ieșea prea des din cabină, iar când o făcea, era mereu însoțită de Leane și, de multe ori, și de altă Aes Sedai. Egwene țâșni în picioare. Cu ele trei înăuntru, cabina devenise înghesuită.