Nynaeve strânse puternic din buze, și o privi îndârjită în ochi. Suprema oftă.
— Dacă n-ai fi atât de înzestrată, copilă, te-aș trimite la Mai-Marea peste novice și i-aș spune să te țină cu ea tot restul vieții. Dar o să primești ceea ce meriți.
Nynaeve făcu ochii mari și nu avu decât răgazul să deschidă gura pentru a țipa, înainte să cadă la loc, pe pat, cu o bufnitură puternică. Egwene strânse din pleoape; saltelele erau subțiri, iar lemnul de dedesubtul lor foarte tare. Pe chipul lui Nynaeve nu se citi însă nimic, cu toate că ea se foi un pic, aproape imperceptibil.
— Iar acum, spuse Suprema, sigură pe ea, dacă nu mai vrei încă o demonstrație, o să ne-apucăm de lecție. Sau o s-o continuăm, mai bine zis.
— Maica… îngăimă Egwene, care nu-și putea mișca decât capul. Suprema o privi întrebător, apoi zâmbi.
— Oh, iartă-mă, copilă. Mi-e teamă că mă gândeam numai la prietena ta.
Dintr-odată, Egwene izbuti să se miște; își ridică brațele, doar pentru a se convinge că putea.
— Sunteți pregătite?
— Da, Maică, răspunse iute Egwene; Suprema ridică dintr-o sprânceană în direcția lui Nynaeve care aprobă, după o scurtă ezitare, cu încordare în glas. Egwene răsuflă ușurată.
— Bun. Ei, și-acum, goliți-vă mintea. Să nu rămână altceva decât un boboc de floare.
Când Suprema plecă, Egwene era plină toată de sudoare. Și alte Aes Sedai i se păruseră niște dascăli greu de mulțumit, dar femeia aceea zâmbitoare, cu trăsături deloc ieșite din comun, îți storcea și ultima picătură de putere, iar atunci când nu mai aveai nimic, părea să-ți pătrundă de-a dreptul în suflet, pentru a mai aduna și ultimele rămășițe. Cu toate astea, lecția decursese bine. Când ușa se închise în urma Supremei, Egwene ridică mâna și în palmă îi apăru o flăcăruie care sălta de pe un deget pe altul. Nu avea voie să facă așa ceva fără cineva care s-o supravegheze – măcar una dintre Alese – dar era prea încântată de ce învățase ca să-i mai pese. Nynaeve sări în picioare și-și aruncă perna înspre ușa închisă.
— Ss… scorpia aia nenorocită, ticăloasă și mizerabilă! Arde-o-ar Lumina! Aș vrea s-o dau la pești. Mi-ar plăcea s-o amețesc cu niște leacuri care să-i facă pielea verde pentru tot restul vieții! Nu-mi pasă că mi-ar putea fi mamă. Dacă aș pune mâna pe ea în Emond’s Field, i-aș tăbăci fundul de n-ar mai putea să șadă cum trebuie vreme de…
Și scrâșni din dinți atât de tare, încât Egwene tresări; lăsând flacăra să se stingă, ea își încleștă brațele pe lângă corp, cu mâinile în poală și se întrebă cum putea să iasă din cabină fără să-i atragă atenția lui Nynaeve. Pentru aceasta din urmă, lecția nu mersese prea bine, pentru că se chinuise din răsputeri să se stăpânească, până după plecarea Supremei. Nu-i prea reușea nimic dacă nu se mânia, iar apoi avea ieșiri necontrolate. După ce observase că nu ajungeau nicăieri, Suprema făcuse tot posibilul ca s-o înfurie iarăși. Egwene își spuse că ar fi fost mai bine pentru ea ca Nynaeve să uite că fusese și ea acolo, văzând și auzind totul. Cu mișcări rigide, Nynaeve se apropie de pat și rămase cu ochii ațintiți la peretele din spatele lui, cu brațele pe lângă corp și cu pumnii strânși. Oftând, Egwene se uită spre ușă.
— N-a fost vina ta, spuse Nynaeve, iar Egwene tresări uimită.
— Nynaeve, eu…
— N-a fost vina ta, repetă cealaltă, întorcându-se s-o privească; nu părea prea convinsă, totuși. Dar, dacă sufli vreodată vreo vorbă, am să… am să…
— Nici o vorbă, răspunse iute Egwene. De altfel, nici nu-mi amintesc să se fi întâmplat ceva. N-aș avea ce povesti.
Nynaeve o mai sfredeli o clipă cu privirea, apoi dădu din cap și, dintr-odată, se strâmbă.
— Pe Lumină, nu credeam să fie ceva care să aibă un gust mai rău decât rădăcina crudă de limba-oii. Am să țin minte asta și data viitoare când mai faci vreo neghiobie…
Egwene clipi speriată. Acesta fusese primul lucru pe care-l încercase Suprema pentru a o înfuria pe Nynaeve. Un glob vâscos, întunecat, care sclipea ca untura și mirosea îngrozitor, apăruse ca din senin; Suprema o prinsese pe Nynaeve ca într-un clește, cu ajutorul Puterii, și o silise să deschidă gura, strângând-o chiar și de nas ca s-o facă să înghită. Iar Nynaeve nu uita nimic – era suficient să observe ceva o singură dată. Din câte credea Egwene, era de neoprit, odată ce-și punea ceva în gând; chiar dacă ea, una, izbutise să iște o flacără dănțuitoare, n-ar fi putut niciodată s-o țină pe Supremă lipită de perete.
— Măcar nu-ți mai e rău când ești pe corabie.
Nynaeve mormăi nemulțumită, apoi scoase un hohot de râs scurt, pătrunzător.
— Sunt prea furioasă ca să-mi mai fie rău. Și prea nefericită, adaugă ea, cu un alt hohot mohorât. Pe Lumină, mă simt de parcă aș fi fost trasă de-a-ndăratelea printr-o gaură din zid. Dacă asta este învățătura pe care-o primesc novicele, cred că te vei strădui și tu.
Cu capul în jos, Egwene se încruntă. Spre deosebire de ce-i făcuse lui Nynaeve, cu ea Suprema se purtase bine: o măgulise, zâmbise când o văzuse izbutind câte ceva, o compătimise când nu reușise și o lăudase tot timpul. Dar toate femeile Aes Sedai îi spuseseră că lucrurile aveau să se schimbe în Turnul Alb, adică aveau să fie mai dificile – deși nu o lămuriseră în ce fel. Dacă trebuia cumva să suporte, zi după zi, ceea ce îndurase Nynaeve, nu credea că ar putea suporta.
Dintr-odată, mișcările corăbiei se schimbară. Nu se mai clătina atât de tare, iar pe puntea de deasupra lor începuse să se audă zgomot de pași. Un bărbat strigă ceva, dar Egwene nu izbuti să înțeleagă ce. Ridică ochii spre Nynaeve.
— Crezi că… Tar Valon?
— Ca să ne convingem, putem face un singur lucru, răspunse Nynaeve și își luă mantia din cui cu mișcări hotărâte.
Ajunse pe punte, dădură peste marinarii care fugeau de colo colo, trăgând de funii, coborând pânzele și pregătind niște vâsle lungi. Vântul se domolise și de-abia mai adia, iar norii se risipeau. Egwene se grăbi spre parapet.
— Da, am ajuns! E Tar Valon!
Nynaeve se apropie de ea, cu chipul ca de piatră. Insula era atât de întinsă încât părea mai degrabă că râul s-ar fi despărțit în două, decât că la mijlocul lui era o bucată de pământ. De pe fiecare mal se înălța câte un pod arcuit, care părea făurit din dantelă. Podurile treceau și peste apele râului, și peste malurile mlăștinoase. Zidurile orașului, Zidurile Strălucitoare din Tar Valon, sclipeau albe în lumina soarelui care pătrundea printre nori. Iar pe malul de la miazănoapte se înălța Piscul Dragonului, profilându-se întunecat pe cer, cu un firișor de fum care se strecura printre tancurile care-l încununau. Un vârf de munte care se înălța în mijlocul unor ținuturi întinse și plate și al culmilor pitice. Piscul Dragonului, locul unde acesta își găsise sfârșitul. Piscul Dragonului, adus la lumină chiar prin moartea lui. Privind muntele, Egwene se gândi la Rand, apoi îi păru rău că o făcuse. „Un bărbat care poate conduce Puterea. Lumină, ajută-l.” Crăiasa râului își făcu loc printr-o deschizătură largă dintr-un zid înalt, circular, care pătrundea în apele râului. Dincolo de el era un golf rotund, înconjurat de un ponton lung. Marinarii strânseră și ultimele pânze, apoi, cu ajutorul vâslelor, aduseră corabia la locul de ancorare, cu pupa înainte. De jur împrejur, celelalte corăbii erau și ele împinse către locurile destinate lor, printre cele deja ancorate. Flamura Flăcării Albe îi făcu pe toți lucrătorii să se grăbească și s-o ia la fugă în sus și în jos pe pontonul și-așa plin de lume.