19
Sub Pumnal
Noaptea la poalele Pumnului Dragonului era rece, cum sunt de obicei nopțile la munte. Vântul șuiera printre crestele înalte, aducând cu el răceala zăpezii. Rand se foi pe pământul tare, trăgând de mantie și de pătură, doar pe jumătate adormit. Duse mâna la sabia de lângă el. „Încă o zi, își spuse el somnoros. Numai una și apoi plecăm. Dacă nici mâine nu vine nimeni, nici Ingtar, nici Iscoadele Celui Întunecat, o duc pe Selene la Cairhien.”
Își mai spusese asta. În fiecare zi de când erau pe povârnișul muntelui, pândind locul unde, din câte zicea Hurin, fusese urma în lumea cealaltă – unde, zicea Selene, vor apărea Iscoadele Celui Întunecat în lumea aceasta – își spunea că e vremea să plece. Apoi Selene vorbea de Cornul lui Vaiere, și îi punea mâna pe braț, și se uita în ochii lui, iar el se trezea că acceptă să mai rămână o zi înainte să pornească la drum.
Ridică din umeri, gândindu-se la cum îi pune Selene mâna pe braț și se uită în ochii lui. „Dacă m-ar vedea Egwene, mi-ar arăta ea mie, și lui Selene la fel. Probabil că a ajuns deja în Tar Valon și e pe cale să devină Aes Sedai. Data viitoare când o s-o vad, o să încerce să mă domolească, de bună seamă.”
Când se foi, mâna îi aluneca de pe sabie și atinse bocceaua în care erau harfa și flautul lui Thom Merrilin. Fără să își dea seama ce face, își încleștă degetele pe mantia Menestrelului. „Cred ca eram fericit pe atunci, chiar dacă fugeam ca să-mi salvez pielea. Cântam la flaut seara. Eram prea neștiutor ca sa pricep ce se întâmplă. Nu mai pot da timpul înapoi.”
Se zgribuli și deschise ochii. Noaptea nu era luminată decât de luna care începuse să descrească ușor – era încă aproape plină și nu se ridicase încă pe cer. Nu făcuseră foc, ca să nu-i dea de gol. Loial mormăia ceva în somn. Unul din cai lovi cu copita. Hurin stătea de strajă, ceva mai sus, printre niște stânci; curând avea să vină să-l trezească pe Rand, ca să-l înlocuiască.
Rand se întoarse pe partea cealaltă… și se opri. Văzu în lumina lunii silueta lui Selene, aplecată deasupra desagilor lui, încercând să-i desfacă. Rochia ei albă atrăgea lumina slabă.
— Ai nevoie de ceva?
Selene tresări și se uită la el.
— M-ai… m-ai speriat.
Rand se ridică în picioare, dând la o parte pătura, înfășurându-se strâns în mantie și se îndreptă spre ea. Era convins că lăsase desagii lângă el când se culcase; îi ținea întotdeauna la îndemână. Luă desagii de la Selene. Toate cataramele erau închise, chiar și cele de pe partea unde era blestemata de flamură. „Cum poate să depindă viața mea de faptul că o țin la mine? Dacă o vede cineva și o recunoaște, o să mor tocmai pentru că o am.” O privi bănuitor.
Selene rămase pe loc, uitându-se la el. Luna lucea în ochii ei întunecați.
— Mi-am dat seama că port rochia asta de prea mult timp. Aș putea cel puțin s-o perii, dacă aș avea altceva de îmbrăcat. Una din cămășile tale, poate.
Rand dădu din cap, simțindu-se deodată ușurat. Rochia i se părea la fel de curată ca atunci când o văzuse prima dată, dar știa că, dacă apărea vreo pată pe rochia lui Egwene, fata o curăța numaidecât.
— Firește. Deschise buzunarul încăpător în care îndesase totul, mai puțin flamura, și scoase una din cămășile albe de mătase.
— Mulțumesc. Duse mâinile la spate. La nasturi, se dumiri el.
Făcu ochii mari și se întoarse cu spatele la ea.
— Ar fi mai simplu dacă mi-ai da o mână de ajutor.
Rand își drese glasul.
— Nu se cade. Nu e ca și cum am fi logodiți sau… „Nu te mai gândi la asta. Tu n-o să poți să te însori niciodată.” Nu se cade.
Râsetul ei slab îl înfioră, ca și cum Selene și-ar fi plimbat degetul pe spinarea lui. Se căzni să nu se sinchisească de fâsâiturile care se auzeau din spate. Spuse:
— Mâine… mâine plecam spre Cairhien.
— Și Cornul lui Vaiere?
— Poate că ne-am înșelat. Poate că nici n-or să vină aici. Hurin spune că sunt o mulțime de trecători prin Pumnalul Dragonului. Dacă au luat-o puțin mai spre apus, nici nu trebuie să treacă muntele.
— Dar urma venea încoace. Or să ajungă aici. Cornul va ajunge aici. Acum poți să te întorci.
— Spui așa, dar nu știm. Se întoarse, iar vorbele i se opriră în gât. Ținea rochia pe braț și era îmbrăcată în cămașa lui, care-i atârna pe lângă corp. Era o cămașă lungă, făcută pentru el, dar Selene era înaltă pentru o femeie, așa că nu-i acoperea decât pe jumătate coapsele. Nu că nu mai văzuse până atunci picioare de fată; fetele din Ținutul celor Două Râuri își sumețeau mereu fustele ca să treacă prin apă. Numai că încetau să facă asta cu mult înainte să fie destul de mari încât să umble cu părul împletit. În plus, era întuneric. Lumina lunii părea că-i face pielea să strălucească.
— Ce anume nu știi, Rand?
Vocea ei îl scoase din amorțeală. Tuși zgomotos și se întoarse cu fața în partea cealaltă.
— A… cred… a… a…
— Gândește-te la glorie, Rand. Îl atinse pe spate, iar Rand aproape că se făcu de rușine, scoțând un chițăit. Gândește-te la gloria de care se va bucura cel care găsește Cornul lui Vaiere. Cât de mândră o să fiu să stau lângă cel care are Cornul. Habar n-ai cât de multe am putea face împreună. Cu Cornul lui Vaiere în mână, ai putea fi rege. Ai putea fi al doilea Artur Aripă-de-Șoim. Ai…
— Seniore Rand! Hurin se apropie gâfâind. Seniore, au… Se opri brusc, bolborosind. Lăsă ochii în pământ și începu să-și frângă mâinile. Iartă-mă, Domniță. N-am vrut să… Iartă-mă.
Loial se ridică în capul oaselor, pătura și mantia căzură de pe el.
— Ce se petrece? Mi-a venit deja rândul să stau de strajă? Se uită înspre Rand și Selene și chiar și la lumina lunii era limpede că făcuse ochii mari de uimire.
Rand o auzi pe Selene oftând în spate. Se îndepărtă de ea, fără să o privească. „Are picioarele așa de albe, așa de netede.”
— Ce s-a întâmplat, Hurin? își îmblânzi glasul; era furios pe Hurin, pe el însuși sau pe Selene? „Nu am de ce să fiu furios pe ea.” Ai văzut ceva, Hurin?
Amușinarul vorbi fără să ridice ochii din pământ.
— Un foc, Seniore, printre coline. La început nu l-am văzut. E mic și bine ascuns, dar l-au ascuns de privirile celor care îi urmăresc, nu de ale celor care sunt mai în față și mai sus decât ei. Cam cinci mile, Senior Rand. Nu mai mult de șase.
— Fain, spuse Rand. Ingtar nu se teme de cei care l-ar putea urmări. Trebuie să fie Fain. Dintr-odată nu mai știa ce să facă. Îl așteptaseră pe Fain, dar acum, că era la doar doua mile depărtare, șovăia. Dimineață… Dimineață pornim după ei. Când Ingtar și ceilalți or să ne ajungă din urmă, o să putem să le arătam pe unde s-o ia.
— Așa deci, zise Selene. O să-l lăsăm pe Ingtar ăsta să pună mâna pe Cornul lui Vaiere. Și să se acopere de glorie.
— Nu vreau… Se întoarse fără să se gândească și o văzu stând acolo, cu picioarele palide în lumina lunii, deloc stingherită de goliciunea ei, de parcă ar fi fost singură. „De parcă am fi singuri, îi trecu prin cap. Îl vrea pe cel care va găsi Cornul.” Noi trei nu putem să luăm Cornul. Ingtar are douăzeci de lăncieri cu el.
— N-ai de unde să știi. Câți oameni sunt acolo? Nici asta nu știi. Glasul îi era calm, dar ferm. Nu știi nici măcar dacă oamenii care și-au făcut tabăra acolo au într-adevăr Cornul. Trebuie să te duci până acolo și să vezi, asta e singura cale. Ia-l pe alantin cu tine; are privirea ascuțită, chiar și la lumina lunii. Și poate duce fără greutate sipetul în care este Cornul, dacă iei hotărârea care trebuie.