„Are dreptate. Nu știu dacă e într-adevăr Fain.” Ar fi fost frumos să îl fi pus pe Hurin să caute o urmă care nici nu exista și să fi rămas cu toții descoperiți în fața adevăratelor Iscoade ale Celui Întunecat.
— Mă duc singur, spuse Rand. Hurin și Loial rămân aici ca să te apere.
Selene se apropie râzând de el, cu atâta grație de ai fi zis că dansează. Umbrele aruncate de lună îi învăluiau chipul în mister, se uita la el, iar aerul misterios pe care îl avea o făcea și mai frumoasă.
— Pot să mă apar singură până te întorci. Ia-l pe alantin cu tine.
— Are dreptate, Rand, spuse Loial, ridicându-se în picioare. Văd mai bine noaptea decât tine. Așa s-ar putea să nu trebuiască să ne apropiem la fel de mult cum ai face-o tu dacă ai fi singur.
— Foarte bine. Rand se îndreptă cu pași mari spre sabie și și-o legă la cingătoare. Arcul și tolba le lăsă la locul lor; arcul nu i-ar fi fost de mare folos în întuneric și, oricum, voia să arunce o privire, nu să lupte. Hurin, arată-mi focul.
Amușinarul îl conduse anevoie în sus pe povârniș până acolo unde stătuse de strajă, un loc care semăna cu un deget uriaș de stâncă țâșnind din munte. Focul părea doar o scânteie – prima data nici nu-l zări. Cine îl făcuse precis nu voia să fie văzut. Încercă să țină bine minte unde se afla.
Când se întoarseră în tabără, Loial înșeuase deja cei doi cai. Rand se urcă în șa, iar Selene îl prinse de mână.
— Nu uita de glorie, spuse ea cu blândețe. Nu uita. Cămașa părea să-i vina mai bine decât își amintea, luând forma trupului ei.
Rand respiră adânc și își trase mâna.
— Apăr-o cu prețul vieții tale, Hurin. Loial? Dădu ușor pinteni calului. Ogierul porni agale în urma lui.
Nu căutară să meargă repede. Povârnișul muntelui era cufundat în întuneric, iar umbrele aruncate de lună îngreunau înaintarea. Rand nu mai vedea focul – fără îndoială era mai bine ascuns de ochii aflați la același nivel – dar știa unde e. Cuiva care învățase să vâneze în hățișul din Pădurea de Apus, în Ținutul celor Două Râuri, nu avea să-i fie prea greu să găsească locul. „Și apoi?” Chipul lui Selene îi apăru o clipă în față. „Cât de mândră o să fiu să stau lângă cel care are Cornul.”
— Loial, zise el deodată, încercând să-și limpezească gândurile, de ce îți spune alantin?
— E un cuvânt din Limba Veche, Rand. Calul Ogierului se poticni, însă Loial îl mâna pe drumul cel bun, de parcă ar fi fost zi. Înseamnă Frate și vine de la tia avende alantin. Fratele Copacilor. Fratele-Copac. Este foarte ceremonios, dar am auzit că așa sunt cei din Cairhien. Cel puțin Casele nobile. Oamenii obișnuiți pe care i-am văzut pe acolo nu erau defel ceremonioși.
Rand se încruntă. O astfel de Casă nobiliară nu ar fi acceptat cu dragă inimă un păstor. „Lumină, Mat are dreptate în privința ta. Ești nebun și meriți o bătaie bună. Dar dacă aș putea să mă însor cu…”
Ar fi vrut să nu se mai gândească la nimic și, până să prindă de veste, hăul îl și împresură, alungând gândurile departe, ca și cum ar fi fost ale altcuiva. Saidinul strălucea, chemându-l. Scrâșni din dinți și se strădui să nu-l bage în seama; era ca și cum ar fi încercat să uite de un cărbune care îi ardea în cap, dar cel puțin îl putea ține la distanță. Cu greu. Aproape că ieși din hău, însă Iscoadele Celui Întunecat erau acolo în întuneric, acum și mai aproape. Și trolocii. Avea nevoie de gol, avea nevoie chiar și de liniștea tulburătoare a hăului. „Nu trebuie să îl ating. Nu trebuie.”
După o vreme, îl struni pe Roșcat. Erau la poalele unui deal; copacii răzleți se desenau negri în noapte.
— Cred că suntem aproape, zise Rand cu glas scăzut. E mai bine să mergem pe jos de aici. Descălecă și legă hățurile murgului de creanga unui copac.
— Te simți bine? îl întrebă Loial în șoaptă, descălecând. Ai o voce ciudată.
— Nu am nimic. Își dădu seama cât de încordat era. Neliniștit. Simțea chemarea saidinului. Nu! Ai grijă. Nu știu cât mai e până acolo, dar focul ar trebui să fie undeva în față. În vârful dealului, cred. Ogierul dădu din cap.
Rand se furișă din copac în copac, atent la fiecare pas, ținând strâns sabia ca să nu se lovească de vreun trunchi. Era bucuros că sub copaci nu creștea nimic. Loial îl urma, ca o umbră uriașă; Rand nu-l vedea limpede. Totul era umbre și întuneric.
Deodată, lumina lumii risipi umbrele din față, iar Rand încremeni, cu mâna pe o tufă. Movilele nedeslușite de pe pământ se preschimbară în oameni înfășurați în pături; ceva mai încolo erau alte movile, mai mari. Troloci care dormeau. Stinseseră focul. O rază de lună pătrunse printre copaci și scoase la iveală o strălucire auriu-argintie ce venea de undeva dintre cele două rânduri de movile. Lumina lunii deveni parcă mai vie; o clipă izbuti chiar să vadă lămurit. Aproape de acea pâlpâire de lumină era silueta unui bărbat care dormea, dar nu asta îi țintuia privirea. „Sipetul! Cornul.” Și încă ceva deasupra, ceva roșu care lucea în lumina lunii. „Pumnalul! De ce ar pune Fain?…”
Loial își puse mâna uriașă peste gura lui Rand, acoperindu-i și o bună bucată din fața. Rand se întoarse ca să se uite la Ogier. Loial arătă spre dreapta, cu mare încetineală, ca și cum mișcarea lui ar fi putut atrage atenția cuiva. La început Rand nu văzu nimic, apoi o umbră se mișcă, la nici zece pași depărtare. O umbră înaltă, mătăhăloasă, cu bot de animal. Un troloc. Își ridică botul ca și cum ar fi adulmecat. Unii dintre ei te urmăreau după miros.
Hăul se clătina. Cineva din tabără făcu o mișcare, iar trolocul se întoarse într-acolo ca să cerceteze.
Rand ramase pe loc, lăsându-se împresurat de liniștea golului. Ținea mâna pe sabie, dar nu se gândea la ea. Golul era totul. Ce avea să fie avea să fie. Se uită la troloc fără să clipească.
Umbra cu bot mai aruncă o privire peste tabăra Iscoadelor Celui Întunecat, apoi, ca și cum ar fi fost mulțumit, trolocul se lăsă lângă un copac. Începu să scoată numaidecât niște zgomote surde, ca de pânză groasă sfâșiată.
Loial vorbi la urechea lui Rand.
— A adormit, șopti el, neîncrezător.
Rand dădu din cap a încuviințare. Tam îi spusese că trolocii sunt leneși, gata oricând să nu mai facă nimic dacă nu erau împinși de frică. Se întoarse din nou spre tabără.
Era din nou liniște. Luna nu mai strălucea pe sipet, dar acum știa ce umbră caută. Vedea sipetul în minte, plutind dincolo de hău, lucind galben, apoi argintiu, în lumina saidinului. Cornul lui Vaiere și pumnalul de care avea nevoie Mat, atât de aproape încât mai că le putea atinge. Chipul lui Selene plutea odată cu el. Ar fi putut pleca de dimineață să-l urmărească pe Fain și pe ai lui și să aștepte până când venea Ingtar. Dacă Ingtar mai avea să vină, dacă încă mai mergea pe urma lor, fără amușinar. Nu, nu trebuia să mai aștepte. Era atât de aproape. Iar Selene îl aștepta pe munte.
Îi făcu semn lui Loial să se ia după el, apoi se lăsă pe burtă și începu să se târască spre sipet. Auzea gâfâiturile înăbușite ale Ogierului, dar privirea îi era ațintită asupra movilei întunecate din față.
La dreapta și la stânga erau Iscoade și troloci, dar îl văzuse odată pe Tam furișându-se după o căprioară și punând mâna pe ea înainte ca animalul să sară în laturi; încercase să învețe și el de la Tam. „Nebunie!” Gândul zbură stins, abia simțit. „E nebunie curată! În-ne-bu-nești!” Gânduri șterse; gândurile altcuiva.