Încet, fără zgomot, alunecă spre acea umbră și întinse mâna. Degetele atinseră lucrătura bogată din aur. Era sipetul care adăpostea Cornul lui Vaiere. Mai găsi și altceva, pe capac. Pumnalul fără teacă. Făcu ochii mari. Își aduse aminte de ce i se întâmplase lui Mat și se trase înapoi; hăul se tulbură din pricina mișcărilor lui bruște.
Bărbatul care dormea alături – la vreo doi pași de sipet; toți ceilalți erau mult mai departe – mormăi ceva în somn și aruncă păturile de pe el. Rand lăsă hăul să spulbere gândurile și teama. Bărbatul murmură din nou ceva și se potoli.
Rand duse din nou mâna spre pumnal, fără să-l atingă. La început nu-i făcuse nici un rău lui Mat. Nu prea mult, în orice caz; nu imediat. Dintr-o singură mișcare, ridică pumnalul, îl înfipse în spatele brâului și își trase mâna, ca și cum ar fi fost bine să nu-i atingă prea mult timp pielea. Poate că așa era, iar fără pumnal, Mat avea să moară. Îl simțea acolo, ca o greutate care îl trăgea în jos, care îl strivea. Dar în hău senzația aceasta era la fel de îndepărtată ca și gândurile, și curând pumnalul deveni ceva obișnuit.
Irosi doar o clipă uitându-se la sipetul învăluit în întuneric – Cornul era probabil înăuntru, dar nu știa cum să deschidă sipetul și nici nu putea să-l ridice singur – apoi privi în jur după Loial. Era în spate, ghemuit la pământ, nu departe de el; își rotea capul mare dintr-o parte în alta, privindu-i ba pe oamenii, ba pe trolocii adormiți. Chiar și în întuneric se vedea că făcuse ochii mari cât niște farfurioare. Rand îl apuca de mână.
Ogierul tresări și deschise gura. Rand duse un deget la buze, puse mâna lui Loial pe sipet și îi făcu semn să îl ridice. O vreme – care păru nesfârșită, cu Iscoadele și trolocii în jur, noaptea; durase cel mult câteva clipe – Loial se zgâi. Apoi luă sipetul în brațe și se ridică în picioare. Nu părea să-i fie deloc greu.
Rand părăsi tabăra, urmându-l pe Loial, cu mare băgare de seamă, chiar mai multă decât atunci când veniseră. Ținea amândouă mâinile pe sabie și se uita la Iscoadele care dormeau, la siluetele trolocilor. Pe măsură ce se îndepărtau, toate acele forme întunecate erau înghițite de întuneric. „Aproape liberi. Am izbutit!”
Bărbatul lângă care fusese sipetul se ridică deodată în capul oaselor, scoțând un țipăt sugrumat, apoi sări în picioare.
— A dispărut! Treziți-vă, ticăloșilor! A dispărut! Era glasul lui Fain; Rand îl recunoscu chiar și din hău. Ceilalți se ridicară în picioare, Iscoade și troloci, strigând ca să afle ce se întâmplase, mormăind și mârâind. Glasul lui Fain se transformă într-un urlet. Știu că tu ești, al’Thor! Te ascunzi de mine, dar știu ca ești aici! Găsiți-l! Găsiți-l! Al’Thoooor! Oamenii și trolocii se răspândiră în toate părțile.
Rand continuă să meargă, împresurat de gol. Saidinul, de care aproape uitase când intrase în tabără, zvâcnea acum.
— Nu ne vede, spuse Loial în șoaptă. După ce ajungem la cai…
Un troloc se năpusti din întuneric în fața lor; în loc de nas și gură avea un cioc de vultur pe chipul altminteri omenesc, iar sabia ca o seceră vâjâia deja prin aer.
Rand se mișcă mecanic. Era una cu sabia. Motanul care dansează pe zid. Trolocul țipă și căzu, mai țipă o dată și muri.
— Fugi, Loial, îi porunci Rand. Simțea chemarea saidinului. Fugi!
Văzu ca prin ceață cum Loial mărește pasul și o ia stângaci la fugă, apoi se năpusti din noapte un alt troloc, cu colți și bot de porc mistreț, cu toporul ridicat. Rand se strecură între troloc și Ogier, Loial trebuia să scape de acolo. Cu un cap mai înalt decât Rand și de doua ori mai solid, trolocul se apropie de el, mârâind. Curteanul care își face vânt cu evantaiul. De data aceasta nu se auzi nici un țipat. Porni cu spatele după Loial, privind de jur împrejur. Saidinul îi cânta, un cântec atât de dulce. „Puterea i-ar distruge, pe Fain și pe ceilalți, i-ar face cenușă. Nu!”
Încă doi troloci, unul cu chip de lup, altul cu chip de berbec, cu dinții strălucitori și coarnele răsucite. Șopârla prin mărăciniș. Se ridică într-un genunchi când cel de-al doilea se prăbuși, iar coarnele aproape că îi atinseră umărul. Cântecul saidinului îl dezmierda, trăgea de el cu o mie de fire de mătase. „Să-i nimicesc pe toți cu Puterea. Nu! Nu! Mai bine mor. Dacă aș muri, s-ar termina totul.”
Câțiva troloci apărură în față, bâjbâind după el. Trei, patru. Deodată unul dintre ei arată spre Rand și scoase un urlet; ceilalți răspunseră și se pregătiră de atac.
— Să se termine! strigă Rand și se repezi în întâmpinarea lor.
Uimirea îi încetini o clipă, dar apoi se năpustiră spre el cu țipete guturale, veseli, însetați de sânge, cu săbiile și topoarele ridicate. Rand dansă printre ei pe cântecul saidinului. Colibriul care sărută trandafirul. Cântecul era atât de ademenitor. Pisica pe nisipul fierbinte. Sabia din mâna lui părea mai vie ca niciodată, iar Rand lupta de parcă lama cu pecetea bâtlanului putea ține saidinul deoparte. Bâtlanul care își întinde aripile.
Rand se uită țintă la siluetele nemișcate din jurul lui.
— Era mai bine dacă muream, murmură el. Ridică privirea spre dealul unde se afla tabăra. Acolo erau Fain, și Iscoadele Celui Întunecat, și alți troloci. Erau prea mulți. Prea mulți ca să-i poată înfrunta și să rămână în viața. Făcu un pas în direcția aceea. Apoi încă unul.
— Rand, vino! Chemarea șoptită, grabnică, a lui Loial pluti prin gol până la el. În numele Luminii, Rand, haide odată!
Rand se aplecă cu grijă să șteargă sabia de surtucul unui troloc. După aceea, la fel de ceremonios ca și cum Lan ar fi fost acolo să se uite la el, o bagă la loc în teacă.
— Rand!
Ca și cum nu înțelegea de ce trebuia să se grăbească, se duse după Loial, lângă cai. Ogierul legă sipetul pe șa cu niște curele de la desagi. Mantia era îndesată sub sipet ca să îl țină în echilibru pe șaua rotundă.
Saidinul nu mai cânta. Era acolo, o strălucire care îi întorcea stomacul pe dos, dar nu se mai apropia, de parcă într-adevăr îl alungase. Mirat, lăsă hăul să dispară.
— Cred că înnebunesc, zise el. Își dădu deodată seama unde erau și privi scrutător în spate, pe unde veniseră. Strigătele și urletele se auzeau din toate direcțiile; îi căutau, dar nu îi urmăreau, încă. Încălecă pe Roșcat.
— Uneori nu pricep nici jumătate din ce zici, spuse Loial. Dacă chiar ții să înnebunești, nu vrei să mai aștepți totuși puțin, până ajungem înapoi la Domnița Selene și la Hurin?
— Cum o să călărești cu sipetul pe șa?
— O să fug! Și Ogierul făcu întocmai, iuțind pașii și trăgând calul de căpăstru după el. Rand îl urma.
Loial mergea repede, ca un cal la trap. Rand era convins că Ogierul nu avea să reziste prea mult, însă lui Loial nu-i slăbiră deloc puterile. Rand își zise că poate era un sâmbure de adevăr în poveștile lui despre cum întrecuse odată un cal. Din când în când Loial se uita în spate, dar strigătele Iscoadelor și urletele trolocilor se auzeau din ce în ce mai slab.
Loial nu-și încetini pașii nici măcar atunci când povârnișul deveni mai abrupt și intră în tabără răsuflând doar ceva mai anevoie.
— L-ați luat. Glasul i se umplu de bucurie când văzu sipetul bogat împodobit pe șaua lui Loial. Era din nou îmbrăcată în rochia ei, care îi părea lui Rand albă ca zăpada. Știam că o să iei hotărârea care trebuie. Pot… să mă uit la el?