— V-a urmărit careva, Seniore? întreba Hurin neliniștit. Se zgâia la sipet, cu un soi de teamă respectuoasă, dar privirea îi aluneca în noapte, în josul muntelui. Dacă v-au urmărit, trebuie să ne mișcăm repede.
— Nu cred. Mergi la locul unde ai stat de strajă și vezi dacă zărești ceva. Rand descălecă, iar Hurin se grăbi să plece. Selene, nu știu cum se deschide sipetul. Loial, tu știi? Ogierul scutură din cap.
— Să încerc și eu… Șaua lui Loial era foarte sus chiar și pentru o femeie de înălțimea lui Selene. Întinse mâinile ca să atingă modelele meșteșugit lucrate de pe sipet, își trecu palmele peste ele, apăsă. Se auzi un zgomot sec, apoi dădu capacul la o parte.
Selene se ridică în vârful picioarelor ca să bage mâna înăuntru, dar Rand se aplecă peste umărul ei și scoase Cornul lui Vaiere. Îl mai văzuse o dată, dar nu îl atinsese până atunci. Deși frumos, nu te făcea să te gândești la ceva foarte vechi sau la o putere nemaipomenită. Un corn încovoiat, auriu, ce lucea în lumina palidă, cu niște cuvinte gravate în argint în jurul pâlniei. Puse degetul pe literele ciudate. Păreau să atragă strălucirea lunii.
— Tia mi aven Moridin isainde vadin, spuse Selene. „Mormintele nu îmi stăvilesc chemarea.” Ai să fii un bărbat mai de seamă decât Artur Aripă-de-Șoim.
— O să-l duc Seniorului Agelmar, în Shienar. „Ar trebui să meargă în Tar Valon, își zise Rand, dar am terminat cu femeile Aes Sedai. N-are decât să-l duca Agelmar sau Ingtar.” Așeză Cornul la loc în sipet; strălucea în lumina lunii de îți lua ochii.
— Ești nebun, spuse Selene.
Rand se cutremură la auzul acestui cuvânt.
— Nebun sau nu, asta o să fac. Ți-am mai spus, Selene, nu vreau să dobândesc glorie. Acolo, am crezut că vreau. O vreme am crezut că vreau tot felul de lucruri… „Lumină, e atât de frumoasă! Egwene. Selene. Nu sunt vrednic de nici una dintre ele. Era ceva care părea să pună stăpânire pe mine. Saidinul a venit după mine, dar l-am alungat cu sabia. Sau și asta e o nebunie?” Trase adânc aer în piept. Locul Cornului lui Vaiere e în Shienar. Sau, dacă nu, Seniorul Agelmar va ști ce să facă cu el.
Hurin se ivi din nou în tabără.
— Au făcut din nou focul, Senior Rand, mai mare decât până acum. Și mi s-a părut că am auzit strigate. Jos, printre dealuri. Nu cred că au început să urce muntele.
— M-ai înțeles greșit, Rand, spuse Selene. Acum nu mai e cale de întoarcere. Ai o datorie. Aceste Iscoade ale Întunericului nu vor pleca pur și simplu doar pentru că le-ai luat Cornul. Nici vorbă de așa ceva. Dacă nu îi omori pe toți, or să te urmărească tot așa cum i-ai urmărit și tu pe ei.
— Nu! Loial și Hurin părură surprinși de înfocarea din glasul lui Rand. Își îmblânzi tonul. Nu știu cum i-aș putea omorî pe toți. S-ar putea să nu izbutesc niciodată.
Selene clătină din cap, iar părul ei lung se undui.
— Înseamnă că nu te poți întoarce, trebuie să mergi înainte. Poți să ajungi cu mai multă ușurință la Cairhien decât să te întorci în Shienar. Gândul ca vei mai petrece câteva zile în tovărășia mea te apasă atât de greu?
Rand se uită țintă la sipet. Tovărășia lui Selene nu era defel o povară, dar, când era în preajmă, se gândea la tot felul de lucruri la care nu se cădea să se gândească. Cu toate acestea, dacă se întorceau către miazănoapte, însemna să îi înfrunte pe Fain și pe cei care îl însoțeau. Selene avea dreptate. Fain nu avea să renunțe. Nici Ingtar nu avea să renunțe. Dacă Ingtar mergea în continuare spre miazăzi – iar Rand nu vedea de ce nu ar fi făcut-o – mai devreme sau mai târziu avea să ajungă și el la Cairhien.
— Cairhien, încuviință Rand. Va trebui să îmi arați unde stai, Selene. N-am fost niciodată la Cairhien. Întinse mâna ca să închidă sipetul.
— Ai mai luat și altceva de la Iscoadele Întunericului? întrebă Selene. Vorbeai mai devreme de un pumnal.
„Cum de-am uitat?” Lăsă sipetul cum era și scoase pumnalul de la cingătoare. Lama goală curbată ca un corn, plăselele ca niște șerpi aurii. Pe mâner era un rubin imens, cât unghia de la degetul mare, care scânteia în lumina lunii, parcă prevestind ceva rău. Oricât de împodobit era, oricât de ticăloșit știa că este, părea un cuțit obișnuit.
— Ai grijă să nu te tai, spuse Selene.
Rand se înfioră. Dacă era primejdios să îl ții în mână, nici nu voia să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă te tăiai.
— E din Shadar Logoth, le zise el celorlalți. Îl pângărește pe cel care îl poartă prea multă vreme, îl afectează până în măduva oaselor, așa cum și Shadar Logoth e atins de mană. E nevoie de Tămăduirea femeilor Aes Sedai, altminteri spurcăciunea te ucide.
— Deci asta se întâmplă cu Mat, spuse Loial încetișor. Nici nu bănuiam. Hurin se holbă la pumnalul din mâna lui Rand și își șterse mâinile de surtuc. Amușinarul nu părea deloc încântat.
— Nici unul dintre noi nu trebuie să punem prea mult mâna pe el, continua Rand. O să găsesc o cale să-l duc…
— E primejdios. Selene se încruntă, ca și cum șerpii erau adevărați și veninoși. Aruncă-l. Lasă-l aici sau îngroapă-l dacă nu vrei să cadă în mâinile altcuiva, dar scapă de el.
— Mat are nevoie de el, spuse Rand cu hotărâre în glas.
— E prea primejdios. Ai zis și tu.
— Are nevoie de el. Su… Femeile Aes Sedai au spus că Mat o să moară dacă nu au pumnalul ca să-l Tămăduiască. „Încă mai e legat de ele, dar pumnalul acesta va tăia toate legăturile. Până nu scap de pumnal și de Corn, o să fiu și eu legat de ele, dar tot n-o să joc după cum vor ele.”
Puse pumnalul în sipet, în pâlnia Cornului – intra perfect – și închise capacul. Se auzi un pocnet puternic.
— O să ne ferească de el. Spera că așa va fi. Lan zicea că trebuie să pari foarte încrezător îndeosebi atunci când te îndoiești cel mai mult.
— Sipetul precis o să ne ferească de el, zise Selene posacă. Și acum aș vrea să îmi continuu somnul.
Rand scutură din cap.
— Suntem prea aproape. Uneori Fain pare că știe cum să mă găsească.
— Caută alinare în Contopire dacă ți-e frică, spuse Selene.
— Până dimineață vreau să fim cât mai departe de Iscoadele Celui Întunecat. O să-ți înșeuez iapa.
— Îndărătnic! părea furioasă și, când se uită la ea, gura i se arcui într-un zâmbet, dar în ochii ei întunecați nu era nici urmă de veselie. E bine ca bărbatul să fie îndărătnic, după ce… Nu-și mai termină vorba, și tocmai asta îl puse pe gânduri. Femeile lăsau adesea lucrurile nespuse, iar, din ceea ce își dusese el seama până atunci, exact ceea ce nu spuneau avea mare însemnătate. Selene privi în tăcere cum pune șaua pe iapa cea albă și se apleacă să strângă chingile.
— Adu-i pe toți aici! mârâi Fain. Trolocul cu bot de capră se trase departe de el. Focul ce ardea cu vâlvătaie lumina vârful dealului, aruncând umbre tremurătoare. Iscoadele se înghesuiră lângă foc; le era teamă să stea pe întuneric cu restul trolocilor. Adu-i pe toți cei care încă n-au murit și dacă se gândește vreunul să fugă, spune-le că or să pățească ce a pățit și ăsta de aici. Arătă spre primul troloc care venise să îi spună că al’Thor nu era de găsit. Încă se mai zvârcolea pe pământul mânjit de propriul lui sânge, dând din copite. Du-te, șopti Fain, iar trolocul cu bot de capră o zbughi în noapte.
Fain privi disprețuitor la ceilalți oameni – „Or să-mi fie și ei de folos” – apoi se întoarse ca să se uite spre Pumnalul Ucigașului-de-Neam. Al’Thor era undeva pe acolo, în munți. Și avea Cornul lui Vaiere. Scrâșni din dinți la acest gând. Ceva îl trăgea spre munți, deși nu știa unde anume. Spre al’Thor. Atâta îi mai rămânea din… Darul… Celui Întunecat. Aproape că nu se mai gândise la asta, încercase să nu se mai gândească, dar, deodată, după ce Cornul dispăruse – dispăruse! – al’Thor era acolo, ademenindu-l, așa cum un câine este ademenit de o bucată de carne.