— Nu mai sunt câine! Nu mai sunt câine! Auzi cum cei de lângă foc se foiesc neliniștiți, dar nu se sinchisi de ei. Vei plăti pentru ce mi-ai făcut, al’Thor! Lumea întreagă va plăti! Izbucni într-un râs de nebun. Lumea întreagă va plăti!
20
Saidin
Rand îi puse să meargă toată noaptea, îngăduindu-le să se oprească doar puțin în zori, ca să se poată odihni caii. Ca să se poată odihni Loial. Cum sipetul din aur și argint în care se afla Cornul lui Vaiere îi ocupa toată șaua, Ogierul mergea pe jos în fața calului lui uriaș, fără să se plângă, fără să-și încetinească pașii. La un moment dat în timpul nopții trecuseră hotarul Cairhienului.
— Vreau să-l mai văd o dată, spuse Selene când se opriră. Descălecă și se îndreptă cu pași mari spre calul lui Loial. Umbrele lor subțiri se alungeau spre apus; soarele se ițea deasupra orizontului. Dă-l jos, alantin. Loial începu să desfacă legăturile. Cornul lui Vaiere.
— Nu, se împotrivi Rand, descălecând de pe Roșcat. Loial, nu. Ogierul se uită la Rand, apoi la Selene; urechile-i mișcau a neîncredere, dar își trase mâna înapoi.
— Vreau să văd Cornul, zise Selene pe un ton poruncitor. Rand era convins că nu era mai mare decât el, însă în clipa aceea părea la fel de bătrână și de neînduplecată ca munții și mai mândră decât Regina Morgase însăși.
— Cred că ar trebui să ținem pumnalul dosit, răspunse Rand. S-ar putea să fie la fel de primejdios până și să ne uităm la el. Să-l lăsam acolo până când pot să i-l dau lui Mat. El… el îl va duce apoi femeilor Aes Sedai. „Și ce vor cere oare în schimbul Tămăduirii? Dar nu are de ales.” Se simțea puțin vinovat că se bucura că el, cel puțin, terminase cu femeile Aes Sedai. „Am terminat cu ele. Într-un fel sau altul.”
— Pumnalul. Nu-ți pasă decât de pumnal. Ți-am zis să scapi de el. Cornul lui Vaiere, Rand.
— Nu.
Veni spre el, cu o legănare în mers care îl făcu să se simtă de parcă i-ar fi rămas ceva în gât.
— Nu vreau decât să îl văd la lumina zilei. Nici n-o să-l ating. O să-l ții tu. O să-mi aduc mereu aminte de tine cum țineai Cornul lui Vaiere în mână. Îi prinse mâinile între ale ei; atingerea îl înfioră și simți cum i se usucă gura.
O să-și aducă aminte… După ce va pleca… Ar putea să închidă pumnalul la loc de îndată ce scotea Cornul din sipet. Ar fi minunat să țină Cornul în mâna și să se uite la el la lumină.
Și-ar fi dorit să știe mai multe despre Profețiile Dragonului. Singura dată când straja unui neguțător povestise câte ceva despre ele, în Emond’s Field, Nynaeve rupsese o mătură de umerii bărbatului. În puținul pe care îl auzise nu era pomenit și Cornul lui Vaiere.
„Femeile Aes Sedai care încearcă să mă pună să fac ce vor ele.” Selene se uita încă țintă în ochii lui, iar chipul îi era atât de tânăr și de frumos, încât îi venea să o sărute, în pofida gândurilor care îi treceau prin cap. Nu mai văzuse niciodată o Aes Sedai purtându-se așa, și ea părea tânără, nu fără vârstă. „O fată de un leat cu mine n-ar putea fi Aes Sedai. Însă…”
— Selene, zise el cu blândețe, ești cu adevărat Aes Sedai?
— Aes Sedai, zise Selene, aproape pufnind și ridicând mâinile. Aes Sedai! Tot timpul îmi arunci asta în față! Trase adânc aer în piept și își netezi rochia, ca și cum voia să se adune. Sunt ceea ce sunt. Nu sunt Aes Sedai! După care se cufundă într-o răceală tăcută, ce făcea până și soarele dimineții sa pară neprietenos.
Loial și Hurin fura cât se poate de cuviincioși, încercând să facă conversație și ascunzându-și stinghereala când Selene îngheța cu privirea. Merseră mai departe. Până seara, când făcură tabăra lângă un pârâiaș de munte din care aveau să ia pește pentru cină, Selene își recăpătă întru câtva voia bună și începu să palavragească cu Ogierul despre cărți și să vorbească frumos cu Hurin.
Totuși, lui Rand abia dacă îi adresa vreun cuvânt, mărginindu-se să răspundă la ceea ce zicea el; așa făcu și în seara aceea, și în ziua următoare, pe când înaintau printre munții ce se înălțau de-o parte și de alta, din ce în ce mai sus, ca niște ziduri înalte, cenușii și crenelate. Dar de fiecare dată când Rand se uita la ea, îl privea și zâmbea. Câteodată era un zâmbet care îl făcea și pe el să zâmbească, alteori unul care îl făcea să își dreagă glasul și să roșească din pricina propriilor lui gânduri, iar altă dată acel zâmbet misterios, plin de subînțelesuri, pe care îl avea uneori Egwene. Era un fel de zâmbet care îl sâcâia – dar măcar zâmbea.
„Nu e cu putință să fie Aes Sedai.”
Drumul începu să o ia la vale și, aproape de asfințit, Pumnalul Ucigașului-de-Neam se preschimbă în cele din urmă în dealuri, vălurite, rotunde, cu arbuști în loc de copaci, cu desișuri în loc de păduri. Era o simplă cărare bătătorită, folosită probabil, din când în când, de câteva căruțe rătăcite. Unele dealuri fuseseră tăiate în trepte, ca să se facă ogoare, ogoare pline de grâne, dar pustii la acea oră a zilei. Nici una dintre fermele răzlețe nu era destul de aproape, așa că Rand nu desluși decât că erau toate făcute din piatră.
Când văzu satul din față, câteva ferestre erau deja luminate: începea să se lase întunericul.
— Astă-seară o să dormim în paturi adevărate, spuse el.
— O să-mi facă mare plăcere, Senior Rand. Hurin râse. Loial dădu și el din cap.
— Un han de sat, zise Selene disprețuitor. Murdar, de bună seamă și plin de bărbați nespălați care beau bere. De ce nu putem dormi iar sub cerul liber? Am descoperit că-mi place.
— Nu cred că ți-ar plăcea dacă Fain ne-ar prinde din urmă în timp ce dormim, el și trolocii lui, răspunse Rand. Mă urmărește, Selene. Vrea și Cornul, firește, dar mai ales vrea să mă prindă pe mine. De ce crezi că am stăruit să stea mereu cineva de strajă în nopțile trecute?
— Dacă Fain ne prinde din urmă, o să-l înfrunți. Vocea îi era plină de încredere. Și apoi, s-ar putea ca în sat să fie Iscoade.
— Dar chiar dacă ar ști cine suntem, nu pot face prea multe cu toți sătenii în jur. Doar dacă nu crezi ca toți oamenii din sat sunt Iscoade ale Celui Întunecat.
— Și dacă află că ai la tine Cornul? Chiar dacă tu nu te gândești la glorie, până și fermierii visează să ajungă bărbați de seamă.
— Are dreptate, Rand, spuse Loial. Mă tem că până și fermierii ar vrea să pună mâna pe el.
— Desfă pătura Loial și pune-o peste sipet. Acoperă-l. Loial făcu întocmai, iar Rand dădu din cap, mulțumit. Era limpede că sub pătura vărgată a Ogierului era o cutie sau un cufăr, dar nimic nu dădea de bănuit că ar fi mai mult decât un cufăr de călătorie. Cufărul de haine al Domniței, spuse Rand, rânjind și făcând o plecăciune.
Selene îi primi vorbele în tăcere și cu o privire în care nu se citea nimic. Câteva clipe mai târziu, porniră din nou.
Aproape imediat, undeva în stânga lui Rand, o scânteiere a soarelui care apunea lumină ceva de pe jos. Ceva mare. Ceva foarte mare, judecând după strălucire. Curios, întoarse calul înspre acolo.
— Seniore, zise Hurin. Satul?
— Vreau să văd asta mai întâi, răspunse Rand. „E mai strălucitor decât soarele pe apă. Ce-ar putea fi?”
Avea ochii ațintiți asupra luminii care se vedea în față și fu mirat când Roșcatul se opri. Fu cât pe-aci să-l mâne mai departe, dar își dădu seama că se aflau pe marginea unei prăpăstii de lut, o scobitură uriașă în pământ. Săpaseră în deal până la vreo sută de pași adâncime. Dispăruse probabil mai mult de un deal și poate și niște ogoare, căci, pe lățime, gaura era de zece ori mai mare. De partea cealaltă părea să fie un soi de rampă. Pe fundul scobiturii erau vreo doisprezece oameni, care făceau focul; acolo jos era deja întuneric. Din loc în loc mai sclipea câte o armură, iar la brâu le atârnau săbii. Rand abia dacă se uită la ei.