Din lut se înălța o mână gigantică de piatră în care era o sferă de cristal, ce strălucea în lumina ultimelor raze de soare. Rand rămase cu gura căscată văzând cât e de mare; o minge netedă – era convins că nu avea nici cea mai mică zgârietură – de vreo douăzeci de picioare diametru.
Puțin mai încolo, fusese dezgolit un chip de piatră, pe măsura mâinii. Chipul unui bărbat cu barbă, care țâșnea din pământ cu maiestatea vârstei înaintate; în trăsăturile lui păreau să se citească înțelepciunea și cunoașterea.
Hăul se formă singur; într-o clipă era întreg, iar saidinul sclipea, chemându-l. Era atât de concentrat asupra chipului și mâinii, încât nici nu băgă de seamă ce se petrecuse. Auzise odată un căpitan de corabie vorbind despre o mână enormă care ținea o sferă imensă de cristal; Bayle Domon spunea că ar ieși dintr-un deal de pe Insula Tremalking.
— E primejdios, zise Selene. Haide, Rand.
— Cred că pot găsi o cale să cobor, răspunse Rand, absent. Saidinul îi cânta. Mingea uriașa lucea alb în lumina soarelui la apus. I se părea că, în străfundurile cristalului, lumina se învârtejea și dansa pe cântecul saidinului. Se întrebă de ce oamenii de jos nu își dădeau seama de asta.
Selene se apropie și îl apucă de mână.
— Te rog, Rand, trebuie să vii.
Rand se uită la ea, nedumerit, apoi își plimbă mâna pe brațul ei, până la față. Selene părea cu adevărat îngrijorată, poate îi era chiar frică. Dacă malul nu cedează sub greutatea cailor și nu ne frângem gâtul, oricum oamenii aceia de jos stau de pază, ori asta înseamnă că cel care i-a pus de strajă nu vrea să pătrundă acolo orice trecător. La ce bun să te ferești de Fain, dacă vei fi prins de gărzile unui Senior? Vino.
Deodată – un gând îndepărtat – își dădu seama că era împresurat de hău. Saidinul cânta, iar sfera zvâcnea – o simțea chiar și fără să o vadă – și îi trecu prin cap că, dacă avea să cânte și el cântecul pe care îl cânta saidinul, acel chip uriaș de piatră va deschide gura și va cânta odată cu el. Odată cu el și cu saidinul. Într-un glas.
— Te rog, Rand, spuse Selene. O să merg în sat cu voi. Și n-o să mai pomenesc niciodată de Corn. Vino!
Încercă să iasă din gol… Dar nu izbuti. Saidinul cânta ademenitor, iar lumina din sferă pulsa ca o inimă. Ca inima lui. Loial, Hurin și Selene se uitau țintă la el, dar nu păreau să vadă minunata strălucire care izvora din cristal. Încercă să alunge hăul. Era neclintit precum granitul; plutea într-un gol tare ca piatra. Cântecul saidinului, cântecul sferei – le simțea înfiorându-i oasele. Se îndârji; nu voia să se lase; căută în adâncurile lui… „Nu voi…”
— Rand. Nu știa a cui era vocea.
„…Căuta esența a ceea ce era…”
„…Nu voi…”
— Rand. Cântecul îl potopea, umplea golul.
„…Atinge piatra, fierbinte de la soarele nemilos, rece de la noaptea neîndurătoare…”
„…Nu…”
Lumina îl umplea, îl orbea.
— Până dispare răcoarea, murmură el, până dispare apa…
Puterea puse stăpânire pe el. Era una cu sfera.
— …În Umbră cu dinții dezveliți…
Puterea era a lui. Puterea era a lui.
— …Să scuipăm în ochiul lui Foc-n-Văz…
Puterea de a Frânge Lumea.
— …În Ziua Ultimă! Ultimele vorbe le spuse țipând, iar golul se risipi. Roșcatul sări în lături când îl auzi strigând; lutul se fărâmiță sub copitele armăsarului, alunecând în groapă. Murgul căzu în genunchi. Rand se aplecă în față, trase de hățuri, iar Roșcatul se ridică anevoie în picioare și se îndepărtă de marginea prăpastiei.
Văzu că toți se zgâiau la el. Selene, Loial, Hurin.
— Ce s-a întâmplat? „Golul…” Duse mâna la frunte. Nu izbutise să risipească golul, iar strălucirea saidinului devenise mai puternică și… Nu-și mai aducea aminte nimic altceva. Saidinul. Îi era frig. Am făcut… ceva? Se încruntă, încercând să-și amintească. Am spus ceva?
— Stăteai acolo țeapăn ca o statuie, zise Loial, mormăind ceva, fără să ne bagi în seamă. N-am priceput ce spuneai, însă la sfârșit ai strigat „Ultimă!” atât de tare de ai fi trezit și morții, iar Roșcatul aproape că a căzut în gol. Ești cumva bolnav? Pe zi ce trece te porți tot mai ciudat.
— Nu sunt bolnav, spuse Rand tăios, apoi își îmblânzi glasul. N-am nimic, Loial. Selene se uita la el temătoare.
Din groapă se auziră vocile oamenilor, vorbind nedeslușit.
— Seniore Rand, zise Hurin, cred că ne-au văzut. Dacă știu cum să urce pe partea asta, o sa ne trezim cu ei aici numaidecât.
— Da, grăi și Selene. Hai să plecăm.
Rand aruncă o privire la scobitura din pământ, apoi ridică repede ochii. Cristalul uriaș reflecta lumina soarelui ce apunea, dar nu voia să se uite la ea. Aproape că își amintea… ceva legat de sferă.
— Nu văd de ce i-am aștepta. N-am făcut nimic. Să mergem la un han. Îl întoarse pe Roșcat spre sat și curând lăsară groapa și străjile în urmă.
Ca multe alte sate, Tremonsien se întindea pe vârful unui deal, dar, cum văzuseră și la alte ferme pe lângă care trecuseră, dealul fusese tăiat în trepte, susținute de ziduri de piatră. Casele pătrate de piatră erau așezate pe bucăți de pământ precis fixate, cu grădini de aceeași mărime, de-a lungul câtorva ulițe drepte care se întretăiau în unghiuri și ele drepte. Ideea că ar fi fost nevoie și de niște ulițe șerpuitoare care să meargă de jur împrejurul dealului nu părea a fi fost pe placul celor de acolo.
Totuși, oamenii erau destul de deschiși și de prietenoși și se opreau ca să se salute, cu toate că se grăbeau să își termine treburile înainte de lăsarea întunericului. Erau scunzi – nici unul nu-i venea lui Rand mai sus de umăr și puțini dintre ei erau de înălțimea lui Hurin – cu ochi întunecați, cu pielea deschisă la culoare, cu fețe înguste și îmbrăcați în haine închise; doar câțiva purtau pe piept fâșii de pânză de diferite culori. Aerul mirosea a mâncare – cu mirodenii ciudate, după părerea lui Rand – deși câteva gospodine încă mai stăteau la taclale la ușă; ușile erau împărțite în două, așa încât partea de sus putea rămâne deschisă când cea de jos era închisă. Oamenii se uitară curioși la nou-veniți, fără dușmănie. Unii dintre ei îl priviră ceva mai îndelung pe Loial, un Ogier care mergea pe lângă un cal mare cât un armăsar Dhurran, dar asta fu tot.
Hanul din vârful dealului era și el din piatră, ca și toate celelalte case, iar numele era pictat pe o tăbliță care atârna deasupra ușilor late. La nouă inele. Rand descălecă, zâmbind, și îl legă pe Roșcat de unul din stâlpii din față. Cele nouă inele fusese una din poveștile lui preferate când era copil; pesemne că încă era preferata lui.
Selene încă părea tulburată când o ajută să se dea jos de pe cal.
— Te simți bine? o întrebă. Nu te-am speriat, nu? Roșcatul nu s-ar fi prăbușit niciodată cu mine în șa. Se întrebă ce se petrecuse cu adevărat.