În căutarea Cornului

— M-ai îngrozit, răspunse ea, cu glasul sugrumat, iar eu nu mă sperii ușor. Ai fi putut să te omori, să omori… Își netezi rochia. Pleacă cu mine. În seara asta. Acum. Ia Cornul lui Vaiere și voi rămâne lângă tine toată viața. Gândește-te la asta. Eu lângă tine, tu ținând în mână Cornul lui Vaiere. Și nu este decât începutul, îți făgăduiesc. Ce altceva ți-ai mai putea dori?

Rand clătină din cap.

— Nu pot, Selene. Cornul… Se uită în jur. Un bărbat aruncă o privire peste drum de la fereastră, apoi trase perdelele; se lăsa noaptea și pe uliță nu mai era nimeni în afară de Loial și de Hurin. Cornul nu e al meu. Ți-am mai spus. Selene îi întoarse spatele, ascunzându-se în mantia albă ca în dosul unui zid de cărămidă.

21 La nouă inele

Rand se aștepta ca sala mare a hanului să fie goală, căci era aproape ora cinei, însă văzu vreo șase oameni înghesuiți la o masă și jucând zaruri printre țapii de bere, iar un altul stătea singur și mânca. Deși cei cu zarurile nu păreau să aibă arme și nu purtau armură, ci doar surtuce simple și pantaloni albastru-închis, ceva din ținuta lor îl făcu pe Rand să creadă că erau soldați, își îndreptă privirea spre bărbatul singuratic. Un ofițer, cu carâmbii cizmelor înalte lăsați în jos, cu sabia proptită de masă, lângă scaun. Pe pieptul hainei albastre avea o fâșie roșie și una galbenă, de la un umăr la celalalt; partea din față a capului era rasă, iar la spate avea părul lung și negru. Soldații aveau părul tuns scurt, toți la fel. Toți șapte se întoarseră să se uite la Rand și la tovarășii săi când intrară în han.

Hangița era o femeie zveltă, cu nas lung și păr cărunt, dar ridurile de pe chipul ei păreau să facă mai degrabă parte din zâmbetele cu care întâmpina pe toată lumea. Se apropie zorită de ei, ștergându-și mâinile de șorțul alb ca zăpada.

— Bună seara – privirea-i ageră zări imediat haina roșie brodată cu fir de aur a lui Rand și frumoasa rochie albă a lui Selene – Seniore, Domniță. Sunt Maglin Madwen, Seniore. Fiți bineveniți la hanul meu. Și un Ogier. Nu vedem prea mulți prin părțile astea, prietene. Vii cumva de la steddingul Tsofu?

Loial izbuti să facă o plecăciune, în pofida greutății sipetului.

— Nu, hangițo. Vin din cealaltă parte, din Ținuturile de la Hotar.

— Din Ținuturile de la Hotar, zici. Și dumneata, Seniore? Iartă-mi îndrăzneala, dar nu semeni cu oamenii de la Hotar.

— Sunt din Ținutul celor Două Râuri, jupâneasă Madwen, din Andor. Aruncă o privire spre Selene – nici măcar nu părea să bage de seamă că exista; abia dacă părea să își dea seama că e într-o cameră și că sunt și alți oameni acolo. Domnița Selene e din Cairhien, din capitală, iar eu sunt din Andor.

— Cum spui, Seniore. Jupâneasa Madwen privi sabia lui Rand; bâtlanii de bronz se vedeau deslușit pe teacă și pe plasele. Se încruntă ușor, dar peste o clipă era din nou surâzătoare. Vrei probabil ceva de mâncare, Seniore, pentru dumneata și Domnița dumitale, și pentru cei ce vă însoțesc. Și odăi, de buna seamă. O să am grijă și de cai. Am o masă bună, chiar aici, și niște carne de porc cu ardei pe foc. Ați plecat în căutarea Cornului lui Vaiere?

Rand, care mergea în spatele ei, aproape că se împiedică.

— Nu! De ce crezi asta?

— Nu te supăra, Seniore. Au mai trecut doi pe aici luna asta, primeniți ca să arate ca niște eroi adevărați – nu că aș vrea să spun același lucru și despre dumneata, Seniore. Nu vin prea mulți străini pe ici, doar neguțătorii din capitală care cumpără orz și ovăz. Cred că Alaiul nu a plecat încă din Illian, dar poate că sunt unii care cred că nu au neapărată nevoie de binecuvântare și că or s-o ia înaintea celorlalți dacă nu trec pe acolo.

— Nu am plecat în căutarea Cornului, jupâneasă. Rand se feri să se uite la legătura din brațele lui Loial; pătura cu dungi colorate atârna deasupra brațelor groase ale Ogierului și ascundea bine sipetul. Firește că nu. Ne îndreptăm spre capitală.

— Cum spui, Seniore. Iartă-mă că te întreb, Domnița se simte bine?

Selene se uită la ea și vorbi pentru prima dată.

— Mă simt foarte bine.

Glasul ei era atât de rece, încât o clipă amuțiră cu toții.

— Nu ești din Cairhien, jupâneasă Madwen, zise deodată Hurin. Împovărat cu desagii și cu boccelele lui Rand, semăna cu o căruța pe două picioare. Iartă-mă, dar nu pari.

Jupâneasa Madwen ridică din sprâncene, îi aruncă o privire lui Rand, apoi zâmbi.

— Ar fi trebuit sa îmi dau seama că îți lași oamenii să spună ce vor, dar m-am obișnuit să… Se uită spre ofițerul care își vedea acum de masă. Lumină, nu, nu sunt din Cairhien, dar bărbatul meu era. Am trăit cu el douăștrei de ani și când a murit – Lumina să-l ocrotească – eram pregătită să mă întorc în Lugard, dar tot el a avut ultimul cuvânt. Mi-a lăsat mie hanul, iar fratelui lui banii, ori eu eram convinsă că are să fie invers. Tare șiret era Barin, ca de altfel toți bărbații pe care i-am cunoscut, mai ales cei din Cairhien. Nu vreți să stați jos, Seniore, Domniță?

Hangița clipi mirată când Hurin se așeză la masă cu ei – Ogierul era una, dar era limpede că, în ochii ei, Hurin era un simplu slujitor. Se mai uita o dată la Rand, apoi se grăbi spre bucătărie; curând după aceea niște fetișcane intrară în sala mare cu mâncarea, chicotind și zgâindu-se la Senior, la domnița lui și la Ogier, până când jupâneasa Madwen le trimise înapoi la treabă.

La început, Rand se holbă la mâncare, parcă șovăind. Carnea de porc era tăiată în bucăți mici și amestecată cu fâșii de ardei galben, mazăre și tot felul de legume și alte lucruri pe care nu le mai văzuse până atunci, totul într-un sos gros și limpede. Mirosea deopotrivă dulce și iute. Selene abia dacă se atinse de farfurie, însă Loial mânca cu poftă.

Hurin rânji la Rand pe deasupra furculiței.

— Cei din Cairhien pun niște mirodenii tare curioase în mâncare, Senior Rand, dar nu e rea deloc.

— N-o să te muște, Rand, adăugă Loial.

Rand lua o înghițitură codindu-se și mai că rămase cu gura căscată de uimire. Gustul era pe potriva mirosului, dulce și iute la un loc, carnea de porc era crocantă pe afară și moale înăuntru; zece gusturi și condimente diferite se amestecau, contopindu-se, opunându-se. Nu semăna cu nimic din ceea ce mâncase până atunci. Avea un gust nemaipomenit. Mâncă tot, iar când jupâneasa Madwen se întoarse cu fetișcanele ca să strângă masa aproape că îi veni să mai ceară, așa cum făcu Loial. Farfuria lui Selene era pe jumătate plină, dar făcu semn unei fetișcane să i-o ia din față.

— Cu plăcere, prietene Ogier. Hangița surâse. Cei ca dumneata au nevoie de multă mâncare. Catrine, mai adu repede o porție. Una dintre fetișcane pleca în grabă. Jupâneasa Madwen se întoarse spre Rand, zâmbind în continuare. Seniore, aveam pe cineva care cânta la flaut, dar s-a însurat cu o fată de la o fermă și acum ciupește hățurile de la plug. Am văzut că din legătura omului dumitale iese ceva ce aduce a cutie de flaut. Dacă tot nu mai am muzicant, îi dai voie să ne încânte cu puțină muzică?

Hurin păru stingherit.

— Nu el cântă, explică Rand. Eu cânt.

Femeia clipi des. Probabil că în Cairhien Seniorii nu cântau la flaut.

— Îmi retrag rugămintea, Seniore. Pe Lumină, nu am vrut să te jignesc. Nu aș cere niciodată cuiva ca dumneata să cânte într-un han.

Rand nu șovăi decât o clipă. Trecuse mult timp de când nu mai cântase la flaut, ci folosise sabia, iar banii din pungă nu aveau să îi ajungă pentru totdeauna. Odată ce va scăpa de hainele fistichii – după ce îi va da lui Ingtar Cornul și lui Mat pumnalul – va avea nevoie de flaut ca să-și plătească mâncarea cât va căuta un loc unde să fie la adăpost de femeile Aes Sedai. „Și la adăpost de mine însumi? S-a întâmplat ceva acolo. Dar ce?”