— Nu mă deranjează, spuse el. Hurin, dă-mi cutia. Las-o să alunece. Nu era cazul să scoată la iveală mantia de Menestrel; deja se citeau multe întrebări în ochii întunecați ai jupânesei Madwen.
Incrustat cu aur și argint, instrumentul părea demn de un Senior, dacă erau și Seniori care cântau la flaut. Bâtlanul imprimat cu fierul roșu în palmă nu îl stânjenea. Alifia lui Selene fusese atât de eficace, încât aproape că uita de semn dacă nu îl vedea. Totuși, acum îl avea în minte și, fără să se gândească, începu sa cânte Bâtlanul de pe aripă.
Hurin se legăna în ritmul muzicii, iar Loial ținea măsura bătând în masă cu degetul lui gros. Selene se uita la Rand ca și cum s-ar fi întrebat cine este cu adevărat – „Nu sunt Senior, Domniță. Sunt păstor și cânt la flaut prin hanuri” – soldații se întrerupseră din vorbă ca să-l asculte, iar ofițerul închise copertele de lemn ale cărții pe care începuse să o citească. Privirea fixă a lui Selene îl înverșuna pe Rand. Se încăpățână să ocolească toate cântecele ce ar fi fost potrivite în palatul sau conacul unui Senior. Cânta Doar o găleată de apă și Frunza din Două Râuri, Bătrânul Jack s-a urcat în copac și Pipa jupanului Priket.
La ultimul, cei șase soldați începură să cânte cu voci răgușite, însă alte versuri decât cele pe care le știa Rand.
Nu era prima data când Rand descoperea că un anumit cântec avea alte versuri și alt nume în alt ținut, câteodată chiar în diferite sate din același ținut. Cântă împreună cu ei până când soldații lăsară cuvintele să se stingă, lovindu-se pe umeri, fiecare bătându-și joc de vocea celuilalt.
Când Rand puse flautul jos, ofițerul se ridică în picioare și făcu un gest brusc. Soldații tăcură numaidecât, traseră scaunele ca să facă o plecăciune cu mâna la piept ofițerului – și lui Rand – apoi plecară fără să se uite înapoi.
Ofițerul se apropie de masa lui Rand și făcu la rândul său o plecăciune, cu mâna la inimă; partea rasă a capului părea dată cu pudră albă.
— Harul Luminii să se pogoare asupra-ți, Seniore. Sper că nu te-au supărat cu felul în care au cântat. Sunt oameni obișnuiți, dar te încredințez nu au vrut să te jignească. Eu sunt Aldrin Caldevwin, Seniore. Căpitan în slujba Maiestății Sale, Lumina fie cu el. Privirea îi alunecă spre sabia lui Rand; acesta avu impresia că ofițerul zărise bâtlanii de îndată de intrase în han.
— Nu m-au jignit. Felul de a vorbi al lui Caldevwin îi aducea aminte de Moiraine – precis, toate cuvintele bine rostite. „Chiar m-a lăsat să plec liber? mă întreb dacă mă urmărește. Sau dacă mă așteaptă.” Ia loc, căpitane. Te rog. Caldevwin trase un scaun de la altă masă. Spune-mi, te rog, căpitane, ai mai văzut și alți străini în ultima vreme? O doamnă, scundă și subțire și un soldat cu ochi albaștri. E înalt și uneori își poartă sabia pe spate.
— N-am văzut deloc străini, răspunse ofițerul, așezându-se țeapăn pe scaun. Afară de dumneata și de Domnița dumitale, Seniore. Pe aici nu vin prea mulți nobili. Se uită la Loial, puțin încruntat; pe Hurin nici nu îl băgă în seamă, de parcă era un slujitor.
— Era doar o întrebare.
— Nu vreau să par necuviincios, Seniore, dar mi-ai putea spune numele dumitale? Văd atât de puțini străini încât vreau să îi cunosc pe fiecare în parte.
Rand își spuse numele – fără nici un titlu, dar ofițerul nu păru să remarce acest lucru – și adaugă, cum făcuse și cu hangița:
— Din Ținutul celor Două Râuri, din Andor.
— Un loc minunat, din câte am auzit, Seniore Rand – poți să îți spun așa? – iar oamenii sunt foarte cumsecade. Nimeni din Cairhien nu a purtat așa de tânăr o sabie cu pecetea bâtlanului. Am întâlnit odată niște oameni din Andor, printre care și pe Căpitanul General al Gărzilor Reginei. Mi-e rușine să spun că nu-i mai țin minte numele. Mi l-ai putea aminti, te rog?
Rand știa că fetișcanele începuseră să curețe și să măture. Caldevwin părea că poarta o conversație banală, dar uitătura îi era iscoditoare.
— Gareth Bryne.
— Da, firește. Tânăr, și cu o funcție atât de înaltă.
Rand nu ridică glasul.
— Gareth Bryne are destul par alb ca să îți fie tată, căpitane.
— Iartă-mă, Senior Rand. Vroiam să zic că a dobândit de tânăr o funcție atât de înaltă. Caldevwin se întoarse spre Selene și o vreme se margini doar să se uite la ea. În cele din urmă se scutură, ca și cum ar fi ieșit din transă. Iartă-mă că m-am zgâit așa, Domniță, și iartă-mă că îndrăznesc să îți vorbesc astfel, dar Harul Luminii nu te-a ocolit Mi-ai putea spune ce nume să dau acestei frumuseți?
Chiar în clipa în care Selene se pregătea să deschidă gura, una dintre fetișcane scoase un țipăt și scăpă pe jos o lampă pe care o luase de pe o poliță. Uleiul se împrăștie și luă foc. Rand sări în picioare odată cu ceilalți și, înainte ca vreunul dintre ei să apuce să facă ceva, apăru jupâneasa Madwene și, împreună cu fetișcana, stinse flăcările cu șorțul.
— Ți-am spus să fii cu băgare de seamă, Catrine, zise hangița, agitându-i sub nas șorțul acum murdar de funingine. Mâine-poimâine o să dai foc la han.
Fetișcana mai că nu izbucni în plâns.
— Am fost cu băgare de seamă, jupâneasă, dar am simțit o durere în braț.
Jupâneasa Madwen ridică brațele.
— Mereu găsești câte o scuză și mereu spargi mai multe farfurii decât toate celelalte. Ei, lasă. Curăță aici și vezi să nu te arzi. Hangița se întoarse spre Rand și ceilalți, care încă stăteau în picioare în jurul mesei. Sper să nu mi-o luați în nume de rău. Catrine n-o să dea foc la han. E neîndemânatică cu farfuriile când începe să viseze la câte un flăcău, dar niciodată n-a mai spart o lampă.
— Aș vrea să merg în camera mea. Nu mă simt prea bine. Selene vorbea cu mare grijă, de parcă îi era greață, dar în afară de asta părea la fel de liniștita ca întotdeauna. Călătoria și focul…
Hangița cloncăni ca o cloșcă.
— Firește, Domniță. Am o odaie frumoasă pentru dumneata și Seniorul dumitale. Să o chem pe Muma Caredwain? E foarte pricepută la ierburile de leac.
Glasul lui Selene deveni tăios.
— Nu. Și vreau o cameră doar pentru mine.
Jupâneasa Madwen îi aruncă o privire lui Rand, după care se grăbi să o conducă pe Selene spre scări.
— Cum dorești, Domniță. Lidan, fii bună și adu lucrurile Domniței. Una din fetișcane alergă să ia desagii lui Selene de la Hurin și femeile dispărură în sus pe scări; Selene mergea dreaptă și nu scotea nici o vorba.
Caldevwin se uită țintă la ele până nu se mai văzură, apoi se scutură din nou. Așteptă până se așeză Rand, după care își trase și el scaunul.
— Iartă-mă, Senior Rand, că m-am zgâit așa la Domnița dumitale, dar Lumina a fost foarte binevoitoare cu dumneata. Nu vreau să te simți jignit.
— Nu face nimic, răspunse Rand. Se întrebă dacă toți bărbații gândeau ca el când se uitau la Selene. Când veneam spre sat, căpitane, am văzut o sferă uriașă, care părea din cristal. Ce e?