Privirea ofițerului deveni mai pătrunzătoare.
— E o parte din statuie, Senior Rand, zise el încetișor. Îl privi pe Loial; o clipa păru să chibzuiască la altceva.
— O statuie? Am văzut o mână și un chip. Trebuie să fie imensă.
— Așa și este, Senior Rand. Și veche. Caldevwin făcu o pauză. Se zice că ar fi din Vârsta Legendelor.
Rand se cutremură. Vârsta Legendelor, când, dacă era să dai crezare poveștilor, Puterea Supremă era folosită peste tot. „Ce s-a întâmplat acolo? Știu că a fost ceva.”
— Vârsta Legendelor, spuse Loial. Da, probabil. De atunci nu a mai făcut nimeni astfel de lucruri. Ce minunăție e acolo, căpitane. Hurin era tăcut, de parcă nu numai că nu asculta, ci nici nu era de față.
Caldevwin încuviință, fără tragere de inimă.
— Am cinci sute de lucrători în tabăra de dincolo de locul unde se fac săpăturile și, chiar și așa, nu vom reuși să o scoatem la lumină înainte de sfârșitul verii. Sunt oameni din Talpa. Eu am două treburi: să îi pun la treabă și să îi țin departe de sat. Celor din Talpa le place să bea și să chefuiască, iar oamenii de aici duc niște vieți foarte liniștite. Din glasul lui se înțelegea că îi compătimește pe săteni.
Rand dădu din cap. Puțin îi păsa de cei din Talpă, oricine ar fi fost ei.
— Ce o să faci cu statuia?
Căpitanul șovăi, însă Rand îl țintui cu privirea până răspunse.
— Galldrian a poruncit să fie dusă în capitală.
Loial clipi des.
— Vă înhămați la treabă grea. Nu știu cum puteți căra ceva așa de mare atât de departe.
— Așa a poruncit Maiestatea Sa, spuse Caldevwin tăios. Va fi pusa lângă oraș, în cinstea Cairhienului și a Casei Riatin. Ogierii nu sunt singurii care știu cum să care pietre. Loial păru rușinat, iar căpitanul se domoli. Îți cer iertare, prietene Ogier. M-am pripit și am fost grosolan. Încă mai era puțin înțepat. Stați mult în Tremonsien, Senior Rand?
— Plecăm mâine dimineață, răspunse Rand. Mergem la Cairhien.
— Și eu trimit mâine niște oameni înapoi în oraș. Trebuie să îi schimb tot timpul; se plictisesc dacă stau prea mult uitându-se cum mânuiesc unii târnăcoapele și lopețile. Nu te superi dacă merg cu dumneata, nu-i așa? Părea să fie o întrebare, însă era limpede că nu se aștepta ca Rand să se împotrivească. Jupâneasa Madwen se ivi în capul scărilor și ofițerul se ridică în picioare. Te rog să mă scuzi, Senior Rand, trebuie să mă scol devreme. Pe mâine dimineață, așadar. Harul Luminii să se pogoare asupra-ți. Se înclină în fața lui Rand, dădu scurt din cap înspre Loial și plecă.
După ce ușile se închiseră în spatele ofițerului, hangița se apropie de masă.
— Am condus-o pe Domniță în odaia ei, Seniore. Și am pregătit camere pentru dumneata și slujitorul dumitale, și pentru dumneata, prietene Ogier. Se opri și îl cercetă pe Rand. Îmi cer iertare dacă întrec măsura, Seniore, dar cred că pot vorbi fără înconjur unui Senior care își lasă slujitorul să spună tot ce crede. Dacă mă înșel… nu vreau să te jignesc. Vreme de douăștrei de ani eu și Barin Madwen ba ne-am certat, ba ne-am sărutat. Asta ca să înțelegi că știu despre ce vorbesc. În clipa asta crezi probabil că Domnița dumitale n-o să mai vrea să te vadă niciodată, dar, dacă mă întrebi pe mine, eu aș zice să te duci să îi bați la ușă astă-seară și o să te lase să intri. Zâmbește și spune-i că a fost vina dumitale, chiar de n-a fost.
Rand își drese glasul și nădăjdui că nu roșise. „Lumină, Egwene m-ar omorî dacă ar ști că m-am gândit la așa ceva. Iar Selene m-ar omorî dacă aș face așa ceva. Oare?” Obrajii îi luară foc.
— Mm… mulțumesc pentru sfat, jupâneasă Madwen. Odăile… Se feri să se uite spre sipetul acoperit cu pătură de lângă scaunul lui Loial; nu cutezau să se culce toți și să îl lase nepăzit. O să dormim toți trei în aceeași cameră.
Hangița păru surprinsă, dar își reveni repede.
— Cum dorești, Seniore. Pe aici.
Rand o urmă în sus pe scări. Loial ducea sipetul – scările gemeau sub greutatea lui și a sipetului, însă hangița părea să creadă că e doar din pricina că Ogierul era atât de voinic – iar Hurin purta toți desagii și mantia strânsă în care erau harfa și flautul.
Jupâneasa Madwen aduse un al treilea pat în odaie și se grăbi să îl facă. Unul dintre paturi se întindea aproape dintr-un capăt în altul al camerei și era limpede că îl pregătise de la început pentru Loial. Abia dacă te puteai strecura printre paturi. De îndată ce hangița plecă, Rand se întoarse spre ceilalți. Loial împinsese sipetul învelit în pătură sub pat și încercă salteaua. Hurin punea jos desagii.
— Știe vreunul dintre voi de ce era atât de bănuitor căpitanul? Căci era, sunt convins. Clatină din cap. După cum vorbea, ai fi zis că se teme să nu furăm statuia.
— Daes Dae’mar, Senior Rand, spuse Hurin. Marele Joc. Jocul Caselor, după cum îi spun unii. Caldevwin crede probabil că urmărești vreun câștig, altminteri nu ai fi aici. Și că, orice ai face, s-ar putea să-i faci probleme, așa că trebuie să fie cu băgare de seamă.
Rand scutură din cap.
— Marele Joc? Ce joc?
— Nu e nici un joc, Rand, îi răspunse Loial de pe pat. Scosese o carte din buzunar, dar o ținea nedeschisă pe piept. Nu știu prea multe despre asta – Ogierii nu fac astfel de lucruri – dar am auzit câte ceva. Nobilii și Casele nobiliare uneltesc ca să tragă foloase. Fac lucruri care cred că i-ar putea ajuta sau face rău vreunui dușman, sau amândouă în același timp. De obicei totul se petrece în taină sau, dacă nu, încearcă să dea impresia că fac cu totul altceva. Își scărpină nedumerit una din urechile păroase. Chiar și dacă știu cam despre ce este vorba, tot nu pricep. Fruntașul Haman spunea întotdeauna că nu are destulă minte cât să înțeleagă lucrurile pe care le fac oamenii, iar eu nu știu să fie mulți la fel de deștepți ca Fruntașul Haman. Voi, oamenii, sunteți foarte ciudați.
Hurin se uită pieziș la Ogier, dar spuse:
— Are dreptate cu privire la Daer Dae’mar, Senior Rand. Toți cei de la miazăzi îl joacă, cei din Cairhien mai mult decât alții.
— Soldații care or să vina dimineață fac oare și ei parte din acest joc al lui Caldevwin? Nu ne putem permite să ne amestecăm în așa ceva. Nu era nevoie să pomenească de Corn. Erau cu toții conștienți de prezența lui.
Loial clătina din cap.
— Nu știu, Rand. Caldevwin e om, deci mă aștept la orice.
— Hurin?
— Nici eu nu știu. Hurin părea la fel de îngrijorat ca și Ogierul. S-ar putea să fie doar ce a spus sau… Așa se întâmplă cu Jocul Caselor. Nu știi niciodată. Când am fost în Cairhien am stat mai mult în Talpa, așa că nu știu prea multe despre nobili, însă Daer Dae’mar e primejdios peste tot, dar, din câte am auzit, mai ales în Cairhien. Deodată se lumină la față. Domnița Selene, Senior Rand. Ea trebuie să știe mai multe decât mine sau Ziditorul. Poți s-o întrebi dimineață.
Însă dimineață Selene nu mai era acolo. Când Rand coborî în sala mare, jupâneasa Madwen îi înmână un pergament sigilat.
— Iartă-mă, Seniore, dar ar fi trebuit să îmi asculți sfatul. Ar fi trebuit să bați la ușa Domniței.
Rand așteptă să plece, apoi desfăcu sigiliul de ceară albă. Pe pecete erau stele și o semilună.
„Trebuie să te părăsesc o vreme. E prea multă lume aici și nu-mi place de Caldevwin. Te voi aștepta în Cairhien. Să nu crezi niciodată că sunt departe de tine. Vei fi întotdeauna în gândurile mele, tot așa cum știu că și eu voi fi în gândurile tale.”