Nu era nici o semnătură, dar scrisul acela elegant, curgător semăna cu Selene.
Împături pergamentul cu grijă și îl puse în buzunar înainte să iasă în curte, unde îl aștepta Hurin.
Era și Căpitanul Caldevwin acolo, însoțit de un alt ofițer mai tânăr și de cincizeci de soldați călare, care umpluseră ulița. Cei doi ofițeri aveau capetele descoperite, dar purtau mănuși de fier și platoșe lucrate în aur deasupra surtucelor albastre. La spate, fiecare ofițer avea legată de armură o ghioagă scurtă cu o flamură mică și albastră care le ajungea deasupra capului. Pe flamura lui Caldevwin era o singură stea albă, iar pe cea a ofițerului mai tânăr, o cruce din două linii albe. Spre deosebire de ei, soldații îmbrăcați în armură și cu coifuri pe cap aduceau cu niște clopote din care se tăiase puțin metal ca să le dezvelească chipurile.
Caldevwin făcu o plecăciune când Rand ieși din han.
— Bună dimineața, Senior Rand. Acesta este Elricain Tavolin, care îi conduce pe tovarășii dumitale de drum, dacă le pot spune așa. Celălalt ofițer făcu la rândul său o plecăciune; avea capul ras, ca și Caldevwin. Nu scoase nici un cuvânt.
— Puțină tovărășie este binevenită, căpitane, spuse Rand, izbutind să pară în largul lui. Fain nu s-ar fi încumetat să înfrunte cincizeci de soldați, însă Rand și-ar fi dorit să fie sigur că erau niște simpli tovarăși de drum.
Căpitanul aruncă o privire spre Loial, care se îndrepta spre cal ducând sipetul acoperit cu pătura.
— Grea povară, Ogierule.
Loial mai că se împiedică.
— Nu-mi place să stau departe de cărți, căpitane. Rânji larg și se grăbi să lege sipetul de șa.
Caldevwin se uită în jur, încruntat.
— Domnița dumitale încă nu a coborât. Iar iapa ei nu e aici.
— A plecat deja, îi spuse Rand. A trebuit să ajungă imediat la Cairhien, în timpul nopții.
Caldevwin ridică din sprâncene.
— În timpul nopții? Dar oamenii mei… Iartă-mă, Seniore Rand. Îl trase deoparte pe tânărul ofițer și începu să îi spună ceva, cu glas scăzut și mânios.
— A pus oameni de strajă, Senior Rand, șopti Hurin. Domnița Selene a trecut pe lângă ei fără să fie văzută.
Rand încălecă cu o strâmbătură. Dacă mai fusese vreo șansă ca ofițerul să nu îi bănuiască de ceva, se pare că Selene o spulberase.
— Cică e prea multă lume, mormăi el. În Cairhien e și mai multă.
— Ai spus ceva, Seniore?
Rand ridică privirea; Tavolin veni lângă el, călare pe un jugan mare și cenușiu. Și Hurin era în șa, iar Loial stătea lângă armăsarul lui. Soldații erau înșirați. Caldevwin nu se vedea nicăieri.
— Nimic nu se întâmplă așa cum mă aștept, zise Rand.
Tavolin schiță un zâmbet, o mică arcuire a buzelor.
— Pornim, Seniore?
Ciudatul Alai se îndreptă spre drumul bătătorit care ducea spre orașul Cairhien.
22
Neadormiții
— Nimic nu se întâmplă așa cum credeam eu, mormăi Moiraine, fără să aștepte un răspuns de la Lan.
Masa cea mare, bine lustruită, din fața ei era plină de cărți și de hârtii, pergamente și manuscrise, multe dintre ele prăfuite din pricină că fuseseră ținute la păstrare prea multă vreme și mâncate de timp. Din altele rămăseseră numai bucăți. Încăperea în care se aflau părea alcătuită aproape în întregime din cărți și manuscrise. Peste tot erau rafturile pline; doar ușile, ferestrele și căminul erau libere. Scaunele erau niște jilțuri înalte și moi, dar jumătate dintre ele, la fel ca și cele mai multe măsuțe mici, erau acoperite cu cărți. Ba unele aveau grămezi de cărți și manuscrise și pe dedesubt. Însă numai câteva dintre ele, o grămăjoară pe care și-o așezase în față, erau ale lui Moiraine.
Femeia se ridică și se duse la fereastră, ațintindu-și privirile prin întuneric către luminile din sat, aflate nu prea departe. Aici nu erau în primejdia de a fi urmăriți. Nimeni nu s-ar fi așteptat s-o găsească aici. „Trebuie să-mi limpezesc gândurile și s-o iau de la început, se gândi ea. Nu-mi rămâne altceva de făcut.”
Nici unul dintre săteni nu bănuia că cele două surori în vârstă care locuiau în acea casă micuța și cochetă erau Aes Sedai. Asemenea bănuieli nu-și aveau locul într-un locșor precum Tifan’s Wells, o așezare de fermieri, pierdută printre câmpiile din Arafel. Sătenii veneau la cele două să le ceară sfaturi pentru problemele lor și leacuri pentru boli, și le prețuiau ca pe niște femei binecuvântate de Lumină, dar nu mai mult de-atât. Adeleas și Vandene plecaseră împreună în pribegie, de bună voie, și asta se întâmplase cu atâta vreme în urmă încât nici măcar în Turnul Alb nu mai existau multe Aes Sedai care să-și amintească de ele și să știe că încă mai erau în viață.
Trăiau în pace, împreună cu un Străjer, la fel de în vârstă, singurul care le rămăsese. Nu renunțaseră la planul de a scrie o istorie a lumii începând cu Frângerea, și cu cât mai multe fapte puteau aduna din vremea dinaintea ei. Cândva. Între timp, însă, aveau multe cunoștințe de dobândit, multe taine de pătruns. Casa lor era locul cel mai potrivit în care Moiraine putea afla ceea ce căuta. Numai că nu găsise nimic.
Prinzând cu coada ochiului o mișcare, se întoarse. Lan se sprijinea de căminul din cărămidă galbenă, netulburat ca o stâncă.
— Lan, ți-aduci aminte când ne-am întâlnit?
Se aștepta la un răspuns, la un semn, altfel nu ar fi izbutit să zărească scurta tresăltare a uneia dintre sprâncenele lui. Nu se întâmpla de multe ori să-l ia prin surprindere – dar întrebarea ei se referea la ceva de care nu pomenea de obicei nici unul dintre ei. Cu aproape douăzeci de ani în urmă ea îi spusese – cu toată mândria neabătută a cuiva încă îndeajuns de tânăr pentru a se putea numi așa, din câte își amintea – că n-avea să mai vorbească vreodată despre asta și că aștepta și din partea lui același lucru.
— Mi-aduc aminte, îi răspunse el simplu.
— Și tot n-ai de gând să-ți ceri scuze, pare-mi-se. M-ai aruncat într-un iaz, spuse Moiraine, fără să zâmbească, deși de-acum amintirea începuse s-o amuze. Eram udă până la piele. Și asta se întâmpla în acel anotimp pe care voi, oamenii de la Hotare, îl numiți „primăvară timpurie”. Aproape că am înghețat.
— Mi-aduc aminte și că am făcut focul și ți-am atârnat niște pături ca să te poți încălzi fără să se uite cineva la tine, răspunse el, răsturnând buștenii aprinși cu vătraiul, înainte să-l atârne la loc în cui; până și nopțile de vară erau răcoroase la Hotare. Mi-aduc aminte și că în noaptea aceea, în timp ce dormeam, mi-ai turnat în cap jumătate din apa din iaz. Ar fi fost mult mai simplu dacă-mi spuneai că erai Aes Sedai, în loc să-mi arăți. Și amândoi am fi tremurat mai puțin. Și nu trebuia să încerci să-mi iei sabia. Nu este calea potrivită de a te înfățișa unui om de la Hotare, nici măcar pentru o femeie tânără.
— Dar chiar eram tânără și singură, iar tu la fel de mare așa cum ești și acum și parcă și mai fioros. Nu voiam să-ți spun că sunt Aes Sedai. La vremea aceea, mi se părea că aveai să-mi răspunzi mai liber la întrebări dacă nu știai asta, începu Moiraine, apoi tăcu o clipă, cu gândul la anii care trecuseră de la acea întâlnire; fusese un lucru bun să întâlnească un tovarăș care s-o ajute în căutările ei. Dar ți-a trecut vreodată prin minte, în săptămânile care au urmat, că aveam să-ți cer să te legi de mine? Chiar din prima zi am fost sigură că tu aveai să fii alesul.
— Nici vorbă, răspunse el sec. Mă gândeam numai la cum să fac să te duc până în Chachin și să rămân cu pielea întreagă. În fiecare noapte aveam parte de alte și alte surprize. Furnicile nu le-am uitat nici acum. Cred că n-am dormit așa cum trebuia nici măcar o noapte.