— A fost vine ei!
— Ce tot vorbeşti acolo? şopti Vera, iar Southwind adăugă mândră:
— Nu-i adevărat! Nimic din ce spui nu-i adevărat!
Luz nu spuse nimic.
Elia, tremurând, îşi acoperi faţa cu mâinile. Nici unul nu mai rosti o vorbă multă vreme.
— Îmi pare rău, spuse el, ridicând privirea. Ochii îi erau uscaţi şi strălucitori, gura i se mişca ciudat pe când vorbea. Iartă-mă, Luz Marina. N-am nici o intenţie rea. Ai venit aici, eşti bine primită printre noi. Am… Am obosit să tot încerc să văd ce e bine de făcut, ce e bine… e greu să afli ce e bine…
Cele trei femei tăceau.
— Am făcut un compromis, da, un compromis cu Marquez, ce altceva puteam să fac? Ai să spui că Elia trădează idealurile noastre, că ne vinde legătura cu Cetatea, că pierde tot ce am câştigat prin luptă. Ce mai vreţi? Mai mulţi morţi? Vreţi o altă confruntare, vreţi să vedeţi cum mor iarăşi Oamenii Păcii împuşcaţi, cum se luptă, cum se bat… cum ucid din bătaie iarăşi… tocmai noi — noi, cei care credem în pace, în nonviolenţă…
— Nimeni nu spune asta despre tine, Elia, făcu Vera.
— Trebuie să înaintăm încet. Trebuie să fim rezonabili. Nu le putem face pe toate dintr-o dată, grăbit, cu violenţă. Nu e uşor, nu e uşor deloc!
— Nu, spuse Vera. Nu e uşor.
— Ne-am strâns din toată lumea, începu bătrânul. Din marile oraşe şi din satele cele mici, de acolo a venit lumea. Când a început Marşul în Oraşul Moscovei erau patru mii, iar când au ajuns la marginea ţinutului numit Rusia, erau deja şapte mii. Şi au traversat ţinutul cel mare numit Europa şi de peste tot sute şi sute de oameni se alăturau Marşului, familii întregi sau suflete singure, tineri şi bătrâni. Au venit din oraşele din apropiere, au venit din ţinuturile mari de departe, de dincolo de ocean, din India, din Africa. Cu toţii au adus ce au putut, mâncare şi bani preţioşi ca să cumpere de mâncare, pentru că atât de mulţi călători aveau nevoie de hrană.
Lumea din cetate se înşira de-a lungul drumului ca să-i privească trecând şi uneori copiii veneau în fugă cu daruri de hrană şi de bani preţioşi. Armatele marilor ţări stăteau şi ele pe marginea drumului şi priveau şi protejau pe cei care mărşăluiau şi se asigurau că nu fac nici o stricăciune câmpurilor şi copacilor şi oraşelor, pentru că erau în număr atât de mare. Şi călătorii cântau şi câteodată armatele cântau cu ei. Uneori oamenii din armate aruncau armele şi se alăturau Marşului în bezna nopţii. Au mers, au tot mers. Noaptea făceau tabără şi parcă într-o clipă se ridica un mare oraş pe câmpul larg, plin de oameni. Au mers şi au mers şi au mers, peste câmpurile Franţei şi peste câmpurile Germaniei şi peste munţii înalţi ai Spaniei; au mers săptămâni şi luni de-a rândul, cântând cântece de pace şi aşa au ajuns în sfârşit, în număr de zece mii la capătul ţinutului şi la începutul mării, în Oraşul Lisabonei, unde li se promiseseră nave. Iar navele îi aşteptau în port.
Aşa a fost Marşul cel Lung. Dar nu se terminase călătoria! Au urcat pe vapoare ca să navigheze spre Ţinutul Liber, unde ştiau că aveau să fie bine primiţi.
Dar acum erau prea mulţi. Navele puteau duce doar două mii, iar numărul lor crescuse pe măsură ce tot merseseră, acum erau zece mii. Ce să facă? S-au tot înghesuit. Au construit mai multe paturi, s-au înghesuit câte zece în fiecare încăpere a vapoarelor uriaşe, încăperi construite să adăpostească doar câte doi. Căpitanii navelor au spus:
— Opriţi-vă, nu vă mai puteţi îngrămădi pe nave, nu avem destulă apă pentru lunga călătorie, nu puteţi urca cu toţii la bord. Aşa că ei au cumpărat vase, vase de pescuit, vase cu pânze şi motor; şi oameni, oameni mari şi bogaţi care aveau bărcile lor au venit şi au spus: "Folosiţi vasul meu, am să iau cincizeci de suflete către Ţinutul Liber". Pescarii au venit din Oraşul numit Anglia şi au spus: "Folosiţi vasele noastre, o să luăm câte cincizeci de suflete". Unii se temeau să traverseze o mare atât de mare, în bărcuţele acelea, unii s-au întors acasă şi au părăsit Marşul cel Lung. Dar tot timpul veneau alţii ca să se alăture procesiunii, aşa că numărul lor a crescut. Şi astfel s-a făcut că au navigat cu toţii din portul Lisabonei. A cântat muzica şi s-au aruncat panglici în vânt şi toată lumea de pe vapoarele cele mari şi bărcuţe au pornit la drum pe apă împreună cântând.
Nu au putut sta împreună pe mare. Vapoarele erau iuţi, bărcile erau încete. În opt zile, navele cele mari au intrat în portul Montreal, în ţinutul Canamericii. Celelalte bărci au venit înapoi, împrăştiate prin tot oceanul după câteva zile, altele după câteva săptămâni. Părinţii mei erau pe una dintre bărci, o barcă frumoasă albă numită Anita, pe care o nobilă doamnă o împrumutase Poporului Păcii ca să poată ajunge în Ţinutul Liber. Erau patruzeci în barca aceea. Au fost zile bune, aşa mi-a spus mama. Vremea a fost bună şi au stat pe punte în bătaia soarelui şi au plănuit cum să construiască oraşul Păcii în ţinutul care le fusese promis, ţinutul dintre munţi, în partea de nord a Canamericii.
Dar când au ajuns la Montreal, au fost întâmpinaţi de oameni înarmaţi şi prinşi şi duşi în închisori; şi toţi ceilalţi, cei de pe vapoare, cu toţii îi aşteptau în lagăre.
Erau prea mulţi, aşa spuneau conducătorii acelui ţinut. Trebuia să fie două mii şi ei erau zece mii. Nu încăpeau în nici un ţinut atât de mulţi. Erau primejdioşi prin numărul lor. Oameni de pe tot Pământul veneau să li se alăture şi îşi făceau tabăra în afara oraşului şi-n afara lagărelor şi cântau cântece de pace. Chiar şi din Brazilia veneau; începuseră propriul lor Marş Lung către nord de-a lungul marilor continente. Conducătorii Canamericii erau înspăimântaţi. Spuneau că nu e chip să se păstreze ordinea, nici să hrănească atât de mulţi. Spuneau că era o invazie. Spuneau că Pacea era o minciună, nu adevărul, pentru că ei nu o înţelegeau şi nici nu o voiau. Spuneau că oamenii lor îi părăseau şi se alăturau Păcii şi asta nu se putea permite, pentru că trebuiau cu toţii să lupte Lungul Război cu Republica, război care se ducea de douăzeci de ani şi încă nu se terminase. Spuneau că Oamenii Păcii erau trădători şi spioni ai Republicii! Aşa că ne-au dus în lagăre, în loc să ne dea ţinutul dintre munţi, pe care ni-l promiseseră. Acolo m-am născut eu, în lagărul de la Montreal.
În sfârşit, conducătorii au spus: Foarte bine, o să ne ţinem promisiunea, o să vă dăm un ţinut să trăiţi în el, dar pe Pământ nu e loc pentru voi. O să vă dăm nava care a fost construită în Brazilia cu multă vreme înainte, ca să trimită hoţii şi ucigaşii departe. Trei nave s-au construit, două le-au trimis pe o lume numită Victoria, pe a treia nu au folosit-o niciodată pentru că legea se schimbase. Nimeni nu voia nava, pentru că era făcută doar pentru un drum, nu se putea întoarce pe Pământ. Brazilia ne-a dat nava aceea. Două mii dintre voi au să intre, atât poate duce. Iar restul dintre voi trebuie, fie să-şi găsească drumul înapoi peste ocean, pe cont propriu înapoi în Rusia cea Neagră, fie să trăiască aici în lagăre, să construiască arme pentru războiul împotriva Republicii. Toţi conducătorii voştri trebuie să urce pe navă, Methta şi Adelson, Kaminskaya şi Wicewsca şi Shults. Nu vrem ca oamenii aceştia să rămână pe Pământ pentru că nu iubesc războiul. Ei trebuie să ducă Pacea pe altă lume.
Aşa că au fost aleşi cei două mii. Şi ziua alegerii a fost amară, cea mai amară zi dintre toate. Pentru cei care mergeau exista speranţă, dar şi risc — să meargă fără pilot printre stele către o lume necunoscută, fără să se mai întoarcă vreodată? Iar pentru cei care aveau să rămână nu mai rămăsese nici o umbră de speranţă. Pentru că nu era loc pentru Pace pe Pământ.
S-a făcut alegerea şi s-au vărsat lacrimi şi nava a plecat. Şi aşa, pentru cei două mii de inşi şi pentru copiii lor şi copiii copiilor lor, Marşul cel Lung s-a încheiat. Aici, în locul pe care noi îl numim Shantih, în văile Victoriei. Dar nu am uitat Marşul cel Lung şi marea călătorie şi pe cei pe care i-am lăsat în urmă, cu braţele întinse către noi. Nu am uitat Pământul.