— Salutări vouă, tuturor, spuse bărbatul în negru. Vocea sa era seacă şi puternică.
— Falco, murmurară oamenii între ei. Şeful Falco.
— Îmi face plăcere să prezint acestor bravi exploratori felicitările Guvernului din Victoria. Hărţile şi rapoartele lor vor fi cea mai valoroasă completare a Arhivelor Statului din Oraşul Victoria. Planurile pentru o migrare limitată a femeilor şi a muncitorilor sunt în curs de studiere de către Consiliu. Planificarea şi controlul sunt necesare pentru a garanta siguranţa şi prosperitatea comunităţii, luată ca un tot unitar. Aşa cum această expediţie demonstrează clar, noi trăim într-un colţ, sub un adăpost sigur, al unei lumi mari şi necunoscute. Noi, cei care trăim aici de mai multă vreme, care păstrăm recordurile de stabilitate din ultimii ani, ştim că schemele de dispersare pripită pot să ne ameninţe supravieţuirea şi din această judecată înţeleaptă derivă ordinea şi stricta cooperare. Am plăcerea să vă anunţ că membrii Consiliului îi vor primi pe aceşti bravi exploratori cu salutul de bun venit al Oraşului şi că li se dăruieşte o recompensă pe măsura eforturilor lor.
Se lăsă un altfel de linişte.
Vera luă cuvântul. Părea atât de fragilă alături de grupul de bărbaţi mătăhăloşi şi vocea ei suna senină şi clară.
— Mulţumim reprezentanţilor Consiliului pentru amabila lor invitaţie.
Falco spuse:
— Consiliul este pregătit să-i primească pe exploratori şi să examineze hărţile şi rapoartele lor, în termen de trei zile.
Din nou se înstăpâni liniştea.
— Mulţumim Consilierului Falco, spuse Lev, dar îi refuzăm invitaţia.
Un bărbat mai în vârstă, smuci braţul lui Lev, răsucindu-l zdravăn. Dar oricât de repede o făcuse, glasurile scăzute ale oamenilor din portic începură să se audă, în timp ce mulţimea din faţa Casei Adunării continua să păstreze o linişte de mormânt.
— Trebuie să luăm nişte decizii în privinţa unor probleme — îi spuse Vera lui Falco, dar destul de tare pentru ca s-o poată auzi cu toţii — înainte de a fi gata să răspundem invitaţiei Consiliului.
— Deciziile au fost luate, Seniora Adleson. Ele au fost luate de către Consiliu. Se aşteaptă doar obedienţa dumneavoastră — se înclină Falco spre ea, înălţându-şi mâna spre a saluta mulţimea şi părăsind porticul, înconjurat de gardieni. Oamenii se dădură în lături, pentru a-l lăsa să treacă.
În portic se formară două grupuri: exploratorii şi alţi bărbaţi şi femei, strânşi în jurul unui bărbat atrăgător, cu ochi albaştri, pe nume Elia. Jos, în mulţime, se întâmplă acelaşi lucru, până când totul începu să semene cu pădurea circulară: cercurile mici, în majoritate tineri, cercurile mari, în majoritate vârstnici. Toţi argumentau pasionaţi, încă potoliţi. Până când, un bărbat înalt şi în vârstă, începu să-şi agite frunza roşie a umbrelei la vociferările vehemente ale unei fete.
— Să o ştergi! Vrei s-o ştergi şi să ne laşi pe noi să plătim Şefilor oalele sparte! Ceea ce-ţi trebuie este o bătaie sănătoasă şi o pocni — demonstrativ — cu umbrela. Instantaneu, oamenii din jur părură a se topi, luând-o cu ei pe fata recalcitrantă. Bătrânul rămase în picioare, părăsit, roşu la faţă precum propria umbrelă, pe care o flutura posomorât spre vidul din jurul său. În acelaşi timp, încruntându-se şi muşcându-şi buzele, fata se alătură unui alt cerc.
Cele două grupuri din portic se uniră.
Elia vorbi cu o intensitate moderată.
— Nesupunerea directă înseamnă violenţă, Lev, precum orice altă lovitură de pumn sau cuţit.
— Aşa cum refuz violenţa, aşa refuz şi să-l servesc pe cel violent, replică tânărul.
— Dacă sfidezi cererea Consiliului, vei declanşa violenţă.
— Gâlcevi, bătăi poate, în regulă. Vrem libertate, Elia, sau nimic altceva decât siguranţă?
— Înfruntându-l pe Falco, în numele libertăţii sau a orice altceva, provoci represiune. Te dai pe mâna lui.
— Suntem deja la mâna lui, nu-i aşa? spuse Vera. Ceea ce vrem este să scăpăm.
— Cu toţii suntem de acord că acesta este momentul, marele moment în care să ne adresăm Consiliului. Să o facem ferm şi rezonabil. Dar dacă începem prin nesupunere, prin violenţă morală, nu vom realiza nimic şi vom răspunde prin forţă.
— Nu intenţionăm să nu ne supunem, spuse Vera, vrem doar să ajungem cât mai repede la adevăr. Dar dacă ei încep cu forţa, ştii bine, Elia, chiar şi apelul nostru la raţiune devine act de rezistenţă.
— Rezistenţa este speranţă, trebuie să vorbim împreună! Dacă violenţa se insinuează în fapte sau cuvinte, adevărul este pierdut — viaţa noastră în Shantih, libertatea noastră, vor fi distruse. Forţa va deveni regulă, aşa cum s-a întâmplat pe Pământ.
— Nu a devenit o regulă pentru toţi cei de pe Pământ, Elia. Numai pentru cei care au consimţit s-o servească.
— Pământul ne-a alungat taţii, spuse Lev. Era o strălucire pe faţa lui. Vocea sa atrăgătoare şi aspră, cu o notă de îndurerare, precum sunetele grave ale corzilor unei harfe, era plină de cutezanţă.
— Suntem excomunicaţi, copii de excomunicaţi. Nu spune Fondatorul că excomunicaţii sunt suflete libere, copii ai Domnului? Viaţa noastră aici, în Shantih nu este o viaţă liberă. În nord, în noua aşezare, vom fi liberi.
— Ce înseamnă libertate? spuse o femeie frumoasă, smeadă, Jewel, care stătea alături de Elia. Nu cred că vrei să o apuci pe calea nesupunerii, a rezistenţei, a refuzului. Libertatea vine cu tine, dacă mergi pe drumul iubirii. A accepta totul este a da, de fapt, totul.
— Noi oferim o lume întreagă, spuse Andre cu vocea sa liniştită. O acceptăm?
— Nesupunerea este o capcană, violenţa este o capcană, trebuie să fie refuzaţi — şi asta e ceea ce vom face, spuse Lev. Vom deveni liberi. Şefii vor încerca să ne oprească. Vor uza de forţă morală, poate că vor uza şi de forţă fizică; forţa este arma celor slabi. Dar dacă noi credem în noi înşine, în tăria noastră, dacă acţionăm repede, toată puterea lor asupra noastră se va destrăma, precum ceţurile când soarele se înalţă pe cer.
— Lev, spuse blând femeia smeadă, Lev, asta este o lume a umbrelor.
CAPITOLUL 2
Peste Songe Bay se târăsc nori de ploaie în şiruri întunecate. Ploaia răpăie întruna pe acoperişul Casei Falco. În spatele casei, dinspre bucătării, se insinuează murmurul îndepărtat al vieţii agitate şi al vorbăriei servitorilor. Nici un alt sunet, doar ploaia.
Luz Falco Cooper stă în adâncitura pervazului, cu genunchii ridicaţi la bărbie. Din când în când, rămâne cu privirea aţintită dincolo de sticla groasă, verzuie a ferestrei, spre mare şi spre ploaie şi spre nori. Din când în când, se uită în jos, la cartea ce zace deschisă şi citeşte câteva rânduri. Apoi oftează şi priveşte din nou pe fereastră. Cartea nu este interesantă.
Păcat. Îşi pusese mari speranţe în ea. Nu mai citise niciodată până atunci o carte.
Învăţase, bineînţeles să citească şi să scrie, fiind fata unui şef. Pe lângă memorizarea cu voce tare a lecţiilor, mai copiase precepte morale şi putea să scrie o scrisoare, oferind sau refuzând o invitaţie, în chenare ornamentate fantezist şi cu saluturile şi semnătura scrise mare şi ceremonios. La şcoală ei foloseau tăbliţe şi "cărţi" pe care învăţătoarea le scria de mână. Niciodată nu mai atinsese o carte. Cărţile erau mult prea preţioase pentru a fi folosite în şcoală: existau doar câteva duzini în întreaga lume, păstrate în Arhive. Dar, intrând în hol în după-amiaza aceasta, văzuse zăcând pe masa scundă o carte cafenie, mică. Ridicase coperta pentru a vedea ce este înăuntru şi descoperise o mulţime de cuvinte. Cuvinte ordonate, micuţe, cu toate literele identice ca mărime. Şi ce răbdare trebuie ca să le faci pe toate de aceeaşi dimensiune!