— Şi ea?
Toţi se uitară la Vera, cochetă şi delicată în mătasea-i albă. Ea privi înapoi către ei cu o curiozitate rezervată.
— Şeful a spus închisoare, zise ofiţerul, încruntându-se.
— Doamne păzeşte, nu putem s-o băgăm acolo, interveni un soldat micuţ, cu ochii pătrunzători şi cu faţa crestată.
— Aşa a spus şeful.
— Dar, uitaţi-vă, este o doamnă.
— Du-o la casa şefului Falco şi lasă-l pe el să hotărască, atunci când va veni acasă, sugeră un altul, geamănul celui cu cicatricea, dar fără vreun semn distinct.
— Vă dau cuvântul meu că voi sta oriunde veţi decide, dar aş prefera mai mult să rămân cu prietenii mei, propuse Vera.
— Te rog taci din gură, doamnă! spuse ofiţerul, semeţindu-şi capul. În regulă. Voi doi, duceţi-o la Casa Falco.
— Şi ceilalţi ar putea să vă dea cuvântul dacă…, începu Vera, dar ofiţerul îi întoarse spatele şi ţipă:
— În regulă! Pornim! în şir indian!
— Pe aici, doamnă, zise Cicatrice.
În timp ce se întorcea, Vera se opri şi-şi ridică mână pentru a-şi saluta cei patru camarazi, acum departe în josul străzii.
— Pace! Pace! îi răspunse Hari entuziasmat. Cicatrice mormăi ceva şi scuipă sănătos într-o parte. Cei doi gardieni erau bărbaţi de care Vera s-ar fi temut dacă i-ar fi întâlnit singură, pe o stradă din Cetate, dar aşa cum mergeau acum, încadrând-o, protecţia pe care i-o acordau era evidentă chiar în mersul lor. Realiză că aceştia se considerau ei înşişi salvatorii ei.
— Închisoarea este foarte neplăcută? întrebă ea.
— Beţivi, bătăuşi, murdărie, răspunse Cicatrice, iar geamănul său adăugă cu gravitate:
— Nu-i un loc pentru o doamnă, seniora.
— Este cumva un loc mai bun pentru un bărbat? se interesă ea, dar nici unul nu-i răspunse.
Casa Falco se afla doar la trei străzi de Capitoliu: o clădire mare, scundă, albă, cu acoperiş de ţiglă roşie. Servitoarea rotofeie care veni la uşă fu tulburată de prezenţa a doi soldaţi şi a unei doamne necunoscute. Făcu o reverenţă, gâfâi şi şopti:
— Oh, Doamne păzeşte! Doamne păzeşte! şi o luă la fugă lăsându-i în pragul uşii. După o pauză lungă, timp în care Vera conversă cu paznicii ei şi află că, într-adevăr, erau fraţi gemeni, Emiliano şi Anibal, şi că îşi iubeau munca lor de gardieni deoarece erau bine plătiţi şi nu trebuia să se ia după gura nimănui. Totuşi, lui Anibal — Cicatrice — nu-i plăcea să stea proţăpit acolo atât de mult, căci picioarele începeau să-l doară iar gleznele să i se umfle. Apoi, într-o învălmăşeală de fuste, apăru în holul principal o tânără cu spatele drept, rumenă în obraji.
— Eu sunt domnişoara Falco, spuse ea, aruncând o privire rapidă către gardieni, dar vorbindu-i Verei. Brusc, figura ei se schimbă. — Doamnă Adelson, nu te-am recunoscut. Îmi pare rău. Te rog, intră!
— E cam complicat, draga mea, înţelegi, nu sunt musafir, sunt prizonier. Aceşti domni au fost foarte drăguţi. S-au gândit că închisoarea nu este un loc potrivit pentru femei, aşa că m-au adus aici. Cred că ar trebui să intre şi ei dacă intru eu, ca să mă păzească.
Sprâncenele Luz Marinei coborâră într-o linie fină dreaptă. O clipă, rămase tăcută.
— Ei pot să aştepte aici, la intrare, zise ea. Staţi jos pe aceste cufere, spuse către Anibal şi Emiliano. Doamna Adelson va fi cu mine.
Gemenii se strecurară băţoşi prin cadrul uşii după Vera.
— Te rog, intră, insistă Luz, dându-se deoparte cu politeţe protocolară. Vera pătrunse în holul Casei Falco, cu scaune şi fotolii de lemn, tapiţate, cu mese încrustate şi podea din piatră, cu ferestre groase, din sticlă şi cămine enorme reci, închisoarea ei.
— Te rog, ia loc, îi spuse gardiana ei, care se îndreptă apoi către o uşă interioară pentru a comanda să se facă un foc blând şi luminos şi să fie adusă cafeaua.
Vera nu se aşeză. În timp ce Luz se întoarse cu faţa spre ea, Vera o privi pe fată cu admiraţie.
— Draga mea, eşti amabilă şi bine crescută. Dar eu sunt cu adevărat arestată — din ordinul tatălui tău.
— Aceasta este casa mea, răspunse Luz. Vocea ei era la fel de aspră ca şi cea a lui Falco. Este o casă primitoare pentru musafiri.
Vera scoase un uşor suspin de acceptare şi se aşeză. Părul ei sur fusese ciufulit de vântul de afară. Şi-l netezi pe spate, apoi îşi încrucişă în poală mâinile subţiri şi bronzate.
— De ce te-a arestat? întrebarea fusese reprimată şi ieşi cu forţă. Ce ai făcut?
— Ei bine, am venit şi am încercat să discutăm cu Consiliul despre planurile noastre de a întemeia o nouă aşezare.
— Ştiaţi că vă vor aresta?
— Am discutat-o ca pe o posibilitate.
— Dar despre ce este vorba?
— Despre o nouă aşezare, despre libertate. Draga mea, nu cred că trebuie să vorbesc despre asta cu tine. Am promis că voi fi un prizonier, iar prizonierii, se presupune, nu-şi propovăduiesc delictul.
— De ce nu? întrebă Luz cu dispreţ. Este ceva molipsitor, ca gripa?
Vera râse.
— Da! Sunt sigură că ne-am întâlnit, dar nu ştiu unde.
Servitoarea agitată apăru cu o tavă, o puse pe masă şi o luă la fugă, gâfâind. Luz turnă băutura neagră şi fierbinte — numită cafea, şi făcută din rădăcina prăjită a unei plante băştinaşe — în cupe fine de faianţă roşie.
— Acum un an am fost la festivalul din Shanty, spuse ea. Asprimea autoritară îi dispăruse din voce. Vorbea timid. Ca să văd dansul. Şi, a fost o vreme când vorbeai la şcoală.
— Desigur! Tu şi Lev şi tot acel grup aţi fost împreună la şcoală! Atunci l-ai cunoscut pe Timmo! Ştii că a murit în călătoria spre nord?
— Nu. Nu ştiam. În pustietate, spuse fata, şi o scurtă tăcere urmă cuvintelor.
— Era Lev… este Lev în închisoare, acum?
— Nu a venit cu noi. Ştii, într-un război, nu-ţi concentrezi toţi soldaţii în acelaşi loc, deodată.
Redobândindu-şi buna dispoziţie, Vera îşi sorbi cafeaua şi se înfioră uşor de gustul ei.
— Un război?
— Ei bine, un război fără luptă, desigur. Poate o rebeliune, cum spune tatăl tău. Poate, sper, doar o ceartă. Luz privea încă în gol. Ştii ce este un război?
— Oh, da. Sute de oameni ucigându-se unul pe celălalt. La şcoală, istoria Pământului era plină de ele. Dar credeam… poporul tău s-ar lupta?
— Nu, aprobă Vera. Noi nu ne luptăm. Nu cu cuţite şi arme. Dar după ce am stabilit că ceva trebuie să fie făcut, sau să nu fie, devenim foarte încăpăţânaţi. Şi când aceasta se întâlneşte cu o altă încăpăţânare, ar putea duce la un fel de război, o ciocnire de idei, singurul tip de război unde nimeni nu învinge. Înţelegi?
În mod evident, Luz nu înţelegea.
— Ei bine, spuse Vera calmă, vei înţelege.
CAPITOLUL 4
Copacul inelar din Victoria ducea o viaţă dublă. Apăruse ca un puiet singuratic ce creştea viguros cu frunze roşii, zimţate. Când ajunsese la maturitate, înflorise somptuos într-o corolă bogată, de culoarea mierii. Wotsiţi şi alte micuţe creaturi zburătoare, atrase de gustul dulce al petalelor, îi mâncau florile şi astfel fecundau pistilul amărui cu polenul adunat pe pielea lor, pe solzi, pe aripi sau pe elitre. Partea fertilizată a florii se transforma într-o sămânţă cu coaja tare. Probabil, existau sute de asemenea seminţe în copac, dar se uscau şi cădeau, una după alta, rămânând în cele din urmă o singură sămânţă pe o ramură centrală înaltă. Această sămânţă, tare şi urât mirositoare, crescu şi tot crescu. În timp, copacul slăbi şi se usca până ce crengile desfrunzite căzură veştede sub sfera mare, grea şi neagră a sămânţei. Apoi, într-o după-amiază când soarele de toamnă strălucea printre spărturile din norii de ploaie, sămânţa îşi încheie extraordinara aventură: coaptă de timp şi încălzită de soare, explodă. Bubui cu un zgomot ce putu fi auzit cale de mulţi kilometri. Un nor de praf şi particule se ridică şi pluti uşor peste dealuri. În aparenţă, se terminase cu copacul inelar.
Dar, într-un cerc de jur împrejurul trunchiului central, alte sute de seminţe căzute, explodând din coajă, se îngropaseră cu forţă, adânc în pământul jilav. Un an mai târziu, mlădiţele erau tocmai bune să concureze pentru rădăcina principală; cele mai plăpânde muriră. Zece ani mai târziu, şi la un secol sau două după asta, între douăzeci şi şaizeci de copaci cu frunze arămii se înălţau într-un inel perfect în jurul trunchiului central, înalt şi semeţ. Ramuri şi rădăcină, creşteau separat, totuşi atingându-se; patruzeci de copaci inelari, într-un singur inel lemnos. Odată la fiecare opt sau zece ani, aceştia înfloreau şi rodeau într-un fruct comestibil, ale cărui seminţe erau excretate de wotsiţi, lilieci cu marsupiu, fluturi, iepuri căţărători şi de alţi iubitori de fructe. Căzând în locul potrivit, o sămânţă germina şi dădea naştere unui singur copac şi acesta unei singure seminţe. Ciclul se repeta de la copacul inelar la inelul lemnos fără încetare.