— Tată, nu te înfricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul.
Moşneagul atunci zise îngăimat:
— Dʼapoi ai să-l poţi face, dragul tatei?
— Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai du-te şi vesteşte împăratului ce-am spus eu!
Baba, atunci, venindu-şi în sine, sărută băiatul şi-i zise:
— Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie, şi pe noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi fără nici un sprijin!
— Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind şi nemurind ai să vezi cine sunt eu.
Atunci moşneagul, nemaiavând ce zice, îşi piaptănă barba frumos, ia toiagul bătrâneţilor în mână, apoi iese din casă şi porneşte spre împărăţie şi, cum ajunge în târg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum vede pe moşneag că stă pe-acolo, îl întreabă:
— Daʼ ce vrei, moşule!
— la, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul.
Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ia moşneagul şi-l duce înaintea împăratului. împăratul, văzând pe moşneag, îl întreabă:
— Ce voieşti de la mine, moşule?
— Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveţi fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoştinţa măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.
— Dacă poate să-l facă, facă-l, moşnege; şi atunci fata şi jumătate din împărăţia mea ale lui să fie. Iară de nu, atunci… poate-i fi auzit ce-au păţit alţii, mai de viţă decât dânsul?! Dacă te prinzi aşa, apoi mergi de-ţi adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii în cap.
Moşneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă până la pământ; apoi iese şi porneşte spre casă, ca să-şi aducă feciorul. Şi, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laiţe, mai răstoarnă câteva oale cu râtul şi zice:
— Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul!
Baba, atunci, începe a se boci şi a zice:
— Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Până acum m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată nevoia, şi acum… parcă văd c-am să rămân fără dânsul!
Şi, tot bocind ea, o apucă leşin de supărare. Iar moşneagul, de cuvânt; pune cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi, îşi ia toiagul în mână, iese din casă şi zice:
— Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta.
Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laiţe,
apoi se ia după moşneag şi, cât cole, mergea în urma lui, grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia ajung ei la porţile palatului împărătesc, şi străjerii, cum îi văd, încep a se uita unul la altul şi a bufni de râs.
— Daʼ ce-i acesta, moşule? zise unul din ei.
— Dʼapoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului.
— Doamne, moşule, Doamne! multă minte îţi mai trebuie! zise un străjer bătrân; se vede că ţi-ai urât zilele!
— Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, şi tot de-o moarte are să moară cineva.
— D-ta, moşule, cum vedem noi, cauţi pricina ziua-miaza-mare, cu lumânare, ziseră străjerii.
— D-apoi asta nu vă priveşte pe d-voastre; ia, mai bine păziţi-vă gura şi daţi de ştire împăratului c-am venit noi, răspunse moşneagul.
Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul şi strâng şi ei din umeri, apoi unul din ei vesteşte împăratului despre venirea noilor peţitori, moşneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îl cheamă înaintea sa. Moşneagul, cum intră, se pleacă până la pământ şi stă la uşă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, şi începe a muşlui prin casă.
Atunci împăratul, văzând aşa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav şi zise:
— Daʼ bine, moşnege, când ai venit în cela rând, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Şi cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc?
— Ferească Dumnezeu, înălţate împărate, să cuget eu, om bătrân, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, luminarea-voastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai deunăzi că m-a trimis la măria-voastră, dacă vă mai aduceţi aminte.
— Şi el are să-mi facă podul?
— D-apoi aşa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, mărîa-ta!
— Hai! ia-ţi porcul de-aici şi ieşi afară! Şi dacă până mâine dimineaţă n-a fi podul gata, moşnege, are să-ţi stea capul unde-ţi stau tălpile. înţelesu-m-ai?
— Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla, — să nu bănuiţi, puternice împărate! — după dorinţa luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteţi copila acasă.
Şi zicând aceste, se pleacă după obicei, îşi ia purcelul, iese şi porneşte spre casă, urmat de câţiva ostaşi, în paza cărora l-a dat împăratul până a doua zi; ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult râs şi mare nedumerire se mai făcuse la palat şi în toate părţile despre o astfel de batjocură nemaipomenită.
Şi, către seară, ajungând moşneagul şi cu purcelul acasă, pe babă o apucă un tremur, de spaima, şi începe a se văicâra şi a zice:
— Vai de mine, moşnege! daʼ ce foc mi-aî adus la casă? Mie ostaşi îmi trebuiesc?
— încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi aduc copii de suflet. Şi acum, iaca în ce chichion am intrat! Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine. Şi capului meu se vede că până mâine dimineaţă i-a fost scris să mai steie unde stă!
Purcelul însă umbla muşluind prin casă după mâncare şi nici grijă n-avea despre încurca la ce făcuse. Moşnegii s-au dondănit cât s-au mai ciondănîl şi, cât erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laîţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile.
Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoana s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!
Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: «Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie». Şi s-a apucat de gospodărie.