— Apoi dar, fă cum ştii, moş Nichifor, numai să fie bine.
— Lasʼ, jupâneşică, nu-ţi face voie rea, că are să fie cât se poate de bine.
Ş-odată moş Nichifor apucă iepele de dârlog, cârneşte căruţa ş-o târăşte cum poate până în poiană.
— Iaca, jupâneşică, ce rai al lui Dumnezeu e aici; să tot trăieşti şi să nu mai mori! Numai d-voastră nu sunteţi deprinşi cu ce-i frumos pe lume. la mai dă-te oleacă pe jos, până se mai vede, ca să strângem nişte târşuri şi să facem toată noaptea foc, să fugă ţânţarii şi toate gângănii le pe lume!
Biata Maica vede şi ea că tot de una îi e acum. Se dă jos şi începe a strânge la târşuri.
— Doamne! bine-ţi mai şede, jupâneşică; parcă eşti una de-a noastre! Nu cumva a ţinut vreodată tatăl d-tale orândă în sat, undeva?…
— Ba a ţinut mult timp ratoşul de la Bodeşti.
— Apoi mă miram eu de ce vorbeşti aşa de bine moldo-veneşte şi aduci la mers cu de-a noastre. De-acum n-am să te mai cred că te temi de lup. Ei! ei! cum ţi se pare aici în poiană? Aşă-i că erai să mori şi să nu ştii ce-i frumos pe lume? la auzi privighetorile ce haz fac! la auzi turturelele cum se îngână!
— Moş Nichifor, oare n-om păţi ceva în noaptea asta? Ce-a zice Iţic?
— Iţic? Lui Iţic i s-a părea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior, când te-a vedea acasă. Daʼ ce crezi d-ta, că Iţic ştie ce-i pe lume? Cum sunt întâmplările la drum? Aşa, numai să se mute de pe vatră pe cuptor, ştie şi hleabul de baba mea, de-acasă. Jupâneşică, ia să te vedem, ştii cum să faci focul?
Maica aşază gătejele, moş Nichifor scapără, şi îndată amândoi aţâţă focul. Apoi moş Nichifor zice:
— Vezi, jupâneşică, cum pârâie de frumos gătejele?
— Văd, moş Nichifor, dar îmi tremură inima în mine de frică!
— Ă… ra? Daʼ ce, Doamne iartă-mă, parcă eşti din neamul lui Iţic. Daʼ fii mai cu inimă oleacă! Ori, dacă eşti aşa de fricoasă, apoi sui în căruţă şi te-aşterne pe somn, că noaptea-i numai un ceas; acuş se face ziuă!
Maica, îmbărbătată de moş Nichifor, se suie în căruţă şi se culcă. Iară moş Nichifor îşi aprinde luleaua, aşterne cojocul şi se pune într-o râlă jos, lângă foc; şi pâc! pâc! pâc! pâc! din
lulea, cât pe ce era să-l prindă somnul, când numai iaca că-i sare o scânteie pe nas!
— Ptiu, drace! asta trebuie să fie scânteie din gătejele culese de Maica, că tare m-a fript… Dormi, jupâneşică Maică?
— Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moş Nichifor, dar mi-au venit o mulţime de năluciri prin cap, şi m-am trezit.
— Şi eu mai tot aşa am păţit: mi-a sărit o scânteie pe nas, şi mi s-a speriat somnul, de parcă am dormit o noapte întreagă. Lasʼ că poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? parcă-şi fac de cap, nu altăceva! Daʼ acum li-e şi lor vremea să se drăgostească… Dormî, jupâneşică?
— Parcă iar era să mă prindă somnul, moş Nichifor.
— Ştii una, jupâneşică? Mie-mi vine să sting focul, că tocmai acum, în durătul ista, mi-am adus aminte că dihania de lup adulmecă şi vine după fum.
— Stînge-I, moş Nichifor, dacă-i aşa.
Atunci moş Nichifor odată începe a turna la ţărnă peste foc şi-l înnăduşă.
— De-acum, jupâneşică, dormi fără grijă, că acuş se face ziuă. Na, c-am stins focul şi am uitat să-mi aprind luleaua! Dar lasʼ că am scăpărător. Bată-vă pustia, privighetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!
Mai şede moş Nichifor aşa pe gânduri, până-şi găteşte de băut luleaua, apoi se scoală binişor şi se duce în vârful degetelor lângă căruţă. Maica începuse a horăi puţin. Moş Nichifor o clatină încetişor şi zice:
— Jupâneşică, jupâneşică!
— Aud, moş Nichifor, răspunse Maica tresărind spăimântată.
— Ştii ce-am gândit eu cât am stat lângă foc?
— Ce, moş Nichifor?
— la, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă şi să mă reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt şi securea şi, când s-a zărî de ziuă, sunt aici.
— Vai de mine, moş Nichifor, ce vorbeşti? Vrei să mă găseşti moartă de frică când îi veni?
— Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, jupâ-neşică! la lasʼ, nu te spăimânta, că am zis şi eu, ia aşa, o vorbă în vânt…
— Ba nu, moş Nichifor! De-acum nici nu vreau să mai dorm; mă dau jos şi am să şed toată noaptea lângă d-ta.
— Ba păzeşte-ţi treaba, jupâneşică; şezi binişor unde şezi, că bine şezi.
— Ba iaca vin; ş-odată se dă jos şi vine pe iarbă, lângă moş Nichifor.
Şi ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amândoi, şi-au adormit duşi. Şi când s-au trezit ei, era ziulica albă!..
— Iaca, jupâneşică, şi sfânta ziuă! Scoală-te şi hai să vedem ce-i de făcut. Vezi că nu te-a mâncat nimica? Numai frica ţi-a fost mai mare.
Maica, în vorbele acestea, iar a adormit… Iar moş Nichifor, ca cel cu grija, s-a suit în căruţă şi a început a scormoli în toate părţile pe sub coşolină, şi numai iaca că dă de secure, de-o funie şi de un sfredeleac pe pomoştina căruţei!
— Iaca, păcatele mele! Cine-i cu pagubă, şi cu păcat; mă miram eu să nu se îngrijească biata babă de mine, până într-atâta. Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfânta dreptate, am să-i duc un fes roş şi un tulpan undelemniu, ca să-şi mai aducă aminte din tinereţe. Eu se vede că m-am luat ieri cu luleaua. Dar biata baba mea, bună, rea, cum este, tot a ştiut ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus la locul lor… Dar ţi-ai găsit să ştie femeia trebile bărbatului!
— Jupâneşică, jupâneşică!
— Ce-î, moş Nichifor?
— Daʼ nu ştii una! Scoală-te, că am găsit şi secure şi frânghie, şi sfredel, şi tot ce-mi trebuie.
— Unde, moş Nichifor?
— la, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. Am păţit şi noi ca un cerşetor care şedea pe comoară şi cerea milostenie… Daʼ bine că s-au găsit şi acum; tot biata babă se vede că le-a pus.
— Vezi cât eşti de avan, moş Nichifor, cum îţi încarci sufletul de păcate?
— Apoi dă, jupâneşică, văd şi eu că am greşit, de-am ponegrit-o aşa de tare către d-ta. Da de-acum am să-i cânt şi eu un cântec de împăcare:
Ş-odată suflecă moş Nichifor mânecile, taie un stuhariu de fag şi face un capăt minunat. Apoi îl aşază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum şi zice:
— Sui, jupâneşică, şi haidem să mergem de acum!
Iepele, fiind hrănite şi odihnite bine, pe la prânzul cel mare i-au pus în Piatra.
— Iaca, te-am văzut ş-acasă, jupâneşică!
— Slavă lui Dumnezeu, moş Nichifor, că şi-n pădure nu mi-a fost rău…
— Aşa este, jupâneşică, nu-i vorbă, dar ca la casa omului nu-i nicăiurea.
Şi, din vorbă în vorbă, au şi ajuns la poarta lui jupan Iţic. Iţic tocmai atunci venea de la şcoală şi, când a văzut pe Maica, nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit şi despre întâmplarea ce au avut, şi cum i-a scăpat Dumnezeu din primejdie, nu ştia cum să mulţumească lui moş Nichifor. Cu ce nu l-au dăruit ei? Că se mira şi el singur ce dăduse peste dânsul.