Tocmai când scoaseră pâinile din traiste, iaca un al treilea drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i dea şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.
— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci, mila Domnului! unde mănâncă doi, mai poate mânca şi al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii la pâine goală şi a bea apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâini, de parcă n-au mai fost.
După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâini, zicând:
— Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţumită de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţumesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâini dă doi lei celui cu două pâini, zicând:
Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâini întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâini întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.
— Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ; pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne dea nimic, şi atunci cum rămânea?
— Cum să rămână? zise cel cu trei pâini; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâini, iar tu, de la două, şi pace bună! Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâine îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pâinilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul…
— Ba nu, prietene, zise cel cu două pâini. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămână.
— Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţumeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.
Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţişază înaintea judecătorului şi începe a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâini a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţumită şi cum cel cu trei pâini a găsit cu cale să-i împartă.
Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâini:
— Şi nu eşti mulţumit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?
— Nu, domnule judecător, zise nemulţumitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.
— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuilalt, care spui c-a avut trei pâini.
— De asta chiar mă cuprinde mirarea, domnule judecător, zise nemulţumitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţii să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
— Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâini?
— Da, domnule judecător, două am avut.
— Tovarăşul dumitale avut-a trei pâini?
— Da, domnule judecător, trei a avut.
— Udătură ceva avut-aţi vreunul?
— Nimic, domnule judecător, numai pâine goală şi apă rece din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?
— Aşa este, domnule judecător.
— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâine a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâine în câte trei bucăţi deopotrivă de mari: câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâini?
— Şase bucăţi aş fi avut, domnule judecător.
— Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâini?
— Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.
— Acum, câte fac la un loc şase bucăţi şi nouă bucăţi?
— Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.
— Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâine?
— Trei oameni, domnule judecător.
— Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?
— Câte cinci bucăţi, domnule judecător.
— Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneata?
— Şase bucăţi, domnul judecător.
— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneata?
— Cinci bucăţi, domnule judecător.
— Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut?
— Numai o bucată, domnule judecător.
— Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneata şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâine ar fi avut tovarăşul d-tale?
— Nouă bucăţi, domnule judecător.
— Şi câte a mâncat el de toate?
— Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.
— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?
— Patru bucăţi, domnule judecător.
— Bun! la, acuşi avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vasăzică, dumneata ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum o bucată de pâine rămasă de la dumneata şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?
— Taman cinci, domnule judecător.
— Este adevărat că aceste bucăţi de pâine le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţumită?
— Adevărat este, domnule judecător.
— Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâine ai avut de întrecut, şi aceasta, ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşului dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâine a avut de întrecut.
Acum clară fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi lasʼ dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât asta!
Cel cu două pâini, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat.
Cel cu trei pâini, uimit de aşa judecată, mulţumeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare: