...Şi parcă îl şi auzea spunându-i o jumătate de oră mai târziu, după ce Gheorghiţă, chelnerul, îi oblojise rana:
"Dragă Răducule, iată-mă cu umărul bandajat şi ceva mai în putere decât acum o jumătate de oră. Şi această datorită numai ţie. Ai făcut mult pentru mine, şi un alt băiat mai inimos decât tine nu cred să mai existe. Îţi datorez viaţa şi n-am s-o uit niciodată".
Minţise! Şi el îl crezuse. Şi-a dat seama de adevărata fire a lui nea Şuncărică abia în clipa când acesta, înainte de a se căţăra pe scara de frânghie care îi fusese azvârlită de pe vas, îl ameninţase:
"...Un singur lucru vreau să-ţi mai spun. Dacă, la întoarcere, grănicerii pun mâna pe tine şi scapi vreo vorbă despre mine, să ştii că bine n-are să-ţi fie, măi băiete".
Tâlcul ameninţării fusese, de fapt, acesta: "Dacă pun mâna grănicerii pe tine şi mă torni, Gheorghiţă, chelnerul, are să-ţi facă de petrecanie".
Încaltea, tanti Aspasia nu-l ameninţase.
Câte nu se întâmplaseră de atunci. Fane... Rocambole... Gorila... Ingrid... Walther... Ani de zile destinul Im fusese împletit cu al acestora.
Tanti Aspasia! Trecuseră douăzeci şi şapte de ani de când o văzuse urcându-se în acceleratul de la miezul nopţii şi în tot acest timp n-a mai ştiut nimic despre ea, ca şi când noaptea aceea o înghiţise. Şi iată că după atâţia ani revenise.
...Şi cu nea Şuncărică ce se mai întâmplase? Vasul pe care se refugiase în noaptea aceea fără îndoială că îl scosese clandestin din ţară. Dar după aceea pe unde îşi făcuse veleatul? În toţi anii care trecuseră nu se mai gândise la el. Cum nu se mai gândise nici la tanti Aspasia. După ce Walther, asasinul tatălui său, plătise pentru toate crimele lui, sfârşind în faţa plutonului de execuţie, şi după ce zadarnic se străduise să dea de urma Catinei, încet, încet uitarea - binecuvântata uitare - a estompat unele chipuri. Şi dacă nu printre cele dintâi, în nici un caz ale lui nea Şuncărică şi tantei Aspasia n-au fost ultimele.
Şi iată, după douăzeci şi şapte de ani, din bezna uitării şi de pe tărâmul unui trecut pe care îl crezuse ireversibil, tanti Aspasia reînvia, ca din nou, şi Dumnezeu ştia doar în ce fel, destinele să li se împletească.
Dar oare numai ea reînviase? Nu cumva anonimul lui informator era un alt strigoi al trecutului, care, asemenea tantei Aspasia, se încumeta să-şi încrucişeze, la lumina zilei, cărările cu ale sale?
Îşi puse o asemenea întrebare, dar o alungă imediat. Şi o alungă, fiindcă informatorul nu-i spusese că-l va interesa "doamna blondă", ci conţinutul geamantănaşului. Era - sau cel puţin i se părea lui - o dovadă că necunoscutul care îi telefonase habar nu avea că el o cunoscuse pe "doamna blondă", respectiv pe tanti Aspasia. Or dacă aşa-stăteau lucrurile, atunci însemna că individul "indiscret" nu aparţinea trecutului. Însemna că nu ştia nici cine este în realitate tanti Aspasia şi nici nu cunoştea ce rol jucase aceasta în viaţa lui, în viaţa lui Ducu, băiatul de cincisprezece ani.
În schimb, aflase adevărata lui identitate. Aflase că nu era Nicolae Stamate, ci maiorul de securitate Radu Mănăilă. Mai mult, cunoştea şi scopul pentru care împrumutase o identitate falsă. Şi în, acest caz ce trebuia să creadă? Că era un complice al lui Fuiorescu? Dacă da, ce motive avusese să-l avertizeze că-i aflase jocul? Nu era nevoie să fie cineva foarte deştept ca să-şi dea seama că Fuiorescu sau un complice al acestuia nu avea nici un interes să-l pună în gardă. Dimpotrivă, cunoscându-i intenţiile, şi supraveghindu-l din umbră, putea să-i dejoace toate acţiunile.
Dar dacă nu era Fuiorescu sau un om al lui, atunci cine era? Un duşman al acestuia? Sau poate că toată povestea nu avea nici o legătură cu Fuiorescu. Dacă cel care îl chemase la telefon i-ar fi spus numai atât: domnule, dumneata nu eşti Nicolae Stamate, ci cutare şi cutare, o asemenea ipoteză ar fi fost posibilă. Dar acela telefonase cu un anumit scop: ca să-i atragă atenţia asupra conţinutului geamantanului. Îl interesa în aşa măsură, încât a preferat să atragă mai curând atenţia unui ofiţer de securitate, decât ca tanti Aspasia să rămână în posesia geamantanului.
Tanti Aspasia!..
Deşi se păstra frumoasă - nu ştiu prin ce secret cunoscut numai de femei - era mult schimbată. Fiziceşte schimbată. Nu însă şi în ceea ce priveşte meseria. După aparenţe cel puţin, nu şi în ceea ce priveşte meseria. Oare ce conţinea geamantănaşul? Şi oare ţigaretul de chihlimbar, lung cum nu mai văzuse altul, avea vreo anumită semnificaţie? Era doar atât de puţin obişnuit, atât de suspect de puţin obişnuit să vezi o femeie în ţinută de stradă, cu un geamantănaş în mână şi în gură cu un ţigaret lung, ridicol de lung chiar pentru un bărbat.
Cu părere de rău, Ducu fu nevoit să admită că tanti Aspasia câştigase prima rundă.
La ora raportului, Ducu se prezentă şefului. Cu Bogdan încă nu apucase să vorbească. Abia în biroul secretarei, înainte de a fi introduşi, acesta apucase să-i spună:
- Te-ai comportat ca un nătărău, unchiule.
- Şi, mă rog, de ce, nepoate?
- Lasă că discutăm noi.
Şeful, care vorbea la telefon, le făcu semn să ia loc. Privindu-l, amândoi erau preocupaţi de acelaşi lucru: să-şi dea seama cam ce gândea şeful despre cele întâmplate. Dar, ca de obicei, nu izbutiră. În ceea ce îl privea, Ducu nu era neliniştit. O trăsătură a firii colonelului Joldiş mult apreciată era aceea că un subordonat al său nu se pierdea cu firea când era chemat la raport nici măcar atunci când ştia precis că nu prea avea motive să fie mulţumit de felul cum îşi îndeplinise o misiune încredinţată. Colonelul avea mult tact şi, chiar atunci când îşi exprima deschis nemulţumirea, o făcea în aşa fel, cu asemenea cuvinte, încât cel vinovat era convins că merită cu prisosinţă critica. Pe de altă parte, colonelul nu judeca o situaţie dată - respectiv rezultatele unei anumite însărcinări - doar din punctul de vedere al aceluia care ordonă, ci şi în raport cu condiţiile obiective, adică nefăcând abstracţie de împrejurarea concretă - de cele mai multe ori alta decât cea prevăzută. De aceea, oamenii lui îl iubeau pur şi simplu cu toţii.
Era în uniformă - asta nu se întâmpla în fiecare zi - şi de fiecare dată când îl vedea aşa îmbrăcat Ducu se mira cât de puţin îl prindea haina militară. Sau, mai exact spus, cât de civil arăta tocmai când îmbrăca uniforma. Probabil că o ştia şi el, fiindcă de obicei îi plăcea să umble ca un "particular".
Şi atunci când îmbrăca uniforma, dar mai ales când era în civil, şeful semăna mult cu scriitorul englez John Galsworthy. Înalt, cu umerii largi, cu ochii lui pătrunzători, care îţi păreau aşa şi datorită celor două cute de la rădăcina nasului, cu fruntea excesiv înaltă sau numai aparent aşa din cauza pleşuviei. Ochii, gura mare, cu buzele subţiri şi bărbia uşor despicată, mai ales acestea îl făceau să semene atât de mult cu amintitul scriitor. Avea un chip atât de "exotic", încât până şi aceia care în nici un caz nu avuseseră prilejul să vadă vreo fotografie a lui Galsworthy îl porecliseră "englezul". Iar Ana - una din dactilografele secţiei - pe care sublocotenentul Picioruş o botezase Ana Lugojana - pretindea că şeful seamănă cu un pianist. De ce neapărat cu un pianist, nu putea să explice. Afirma doar că un adevărat pianist nu poate să arate altfel decât colonelul Joldiş. O oarecare apropiere între colonel şi un pianist se putea face numai în ceea ce priveşte mâinile. Colonelul avea mâini frumoase, cu degete prelungi, aşa cum au pianiştii. Dar Ana nici măcar acest amănunt nu observase. Pentru ea, colonelul semăna cu un pianist fiindcă avea un "aer distins". Or un asemenea aer distins nu putea avea decât un... pianist, adică un artist.