— Poetule? spuse el încet şi întrebător, nedezlipindu-şi ochii de la capră şi ducând mâna la crucea de pe piept.
— Aici sunt, se auzi o voce adormită din cea de-a patra cameră.
Dom Paulo oftă uşurat. Capra continua să mestece frunzele. Gândul ce-i trecuse mai devreme prin minte fusese cu adevărat înspăimântător.
Poetul stătea lăbărţat de-a latul patului, având la îndemână o sticlă cu vin; clipi nervos din ochiul bun către lumina lămpii.
— Dormeam, se plânse el, aranjându-şi petecul negru peste găvanul gol şi întinzând mâna după sticlă.
— Atunci, trezeşte-te. Te muţi imediat. În seara asta. Îţi lepezi boarfele pe hol ca să se aerisească apartamentul. O să dormi în chilia grăjdarului, dacă vrei să mai rămâi peste noapte. Iar mâine dimineaţă vii şi faci lună aici.
Pentru o secundă, Poetul arătă ca un crin pângărit, apoi încercă să prindă ceva pe sub pături. Scoase mâna făcută pumn şi privi la ea gânditor.
— Cine-a folosit apartamentul înaintea mea? întrebă el.
— Monsenior Longi. De ce?
— Mă-ntrebam cine-a adus păduchii ăştia. Poetul deschise pumnul, înşfăcă ceva din palmă, îl strivi între unghii şi-l azvârli. Să-i rămână lui Thon Taddeo. Eu n-am nevoie de ei. M-au mâncat de viu încă de când m-am mutat aici. Oricum aveam de gând să plec, dar dacă tot îmi oferi înapoi vechea mea chilie, sunt încântat să…
— Nu la asta m-am referit…
— …accept ospitalitatea voastră o vreme. Doar până-mi termin cartea, desigur.
— Ce carte? N-are importanţă. Numai scoate-ţi lucrurile de-aici.
— Acum?
— Exact.
— Bine. Şi-aşa n-aş mai fi suportat păduchii ăştia încă o noapte. Poetul se rostogoli din pat, dar se opri să mai tragă o duşcă.
— Dă-mi vinul, porunci abatele.
— Sigur. Serveşte-te. E dintr-un an bun.
— Mulţumesc, sigur că-i bun de vreme ce l-ai şterpelit din pivniţele noastre. Din întâmplare, e vin sfânt. Ţi-a trecut asta prin minte?
— Încă n-a fost sfinţit.
— Mă miră că te-ai gândit la asta. Dom Paulo îi luă sticla.
— Dar n-am şterpelit-o. Am…
— Lasă vinul. De unde-ai furat capra?
— N-am furat-o, se burzului Poetul.
— Cum adică, a apărut din senin?
— E un dar, Reverenţa Voastră.
— De la cine?
— De la un prieten drag, Domnissime.
— Al cui?
— Al meu, Sire.
— Ăsta-i deja un paradox. De unde şi cum ai…?
— Benjamin, Sfinţia Ta.
Pe chipul lui Dom Paulo apăru o expresie de uimire.
— Ai furat-o de la bătrânul Benjamin?
Poetul se făcu mic auzind cuvântul.
— Te rog, nu-i vorba de furt.
— Atunci?
— Benjamin m-a convins s-o iau în dar, după ce am compus un sonet în onoarea lui.
— Vreau adevărul!
Poetul-puşlama înghiţi în sec, ruşinat.
— Am câştigat-o la aruncatul cu briceagul la ţintă.
— Am înţeles.
— Asta-i adevărul! Ticălosul ăla bătrân mă curăţase aproape complet, apoi a refuzat să-mi acorde credit. A trebuit să-mi pun zălog ochiul de sticlă contra caprei. Dar am câştigat totul înapoi.
— Să scoţi capra din mănăstire.
— Dar e un soi nemaipomenit. Laptele are o aromă nepământeană şi conţine tot felul de esenţe. Ca să-ţi spun adevărul, de el ţine longevitatea Bătrânului Evreu.
— Cât anume?
— Cinci mii patru sute opt ani cu totul.
— Credeam că n-are decât trei mii două sute şi… Dom Paulo se întrerupse plin de dispreţ. Ce-ai căutat pe Ultima Speranţă?
— M-am dus să joc cu bătrânul Benjamin.
— Mă gândeam… Abatele renunţă şi deveni de neclintit. Bine, lasă asta. Mută-te de aici cât mai repede. Iar mâine să-i înapoiezi capra lui Benjamin.
— Dar am câştigat-o în mod cinstit!
— Atunci am încheiat discuţia. Du-o la grajd. O să i-o înapoiez chiar eu.
— De ce?
— N-avem nevoie de ea. Şi nici tu.
— Ha-ha-ha, făcu Poetul cu şiretenie.
— Ce vrea să însemne asta, te rog?
— Vine Thon Taddeo. Până să plece, va avea nevoie de capră. Poţi fi sigur de asta. Chicoti mulţumit de sine.
Abatele se întoarse nervos.
— Hai, mută-te odată, adăugă el fără să mai fie nevoie, apoi plecă să dea piept cu gâlceava din subsolul unde se odihnea în prezent Memorabilia.
14
Subsolul boltit fusese săpat de-a lungul secolelor de năvăliri ale nomazilor dinspre miazănoapte, când Hoarda Bayring năpădise cea mai mai parte a Câmpiilor şi deşertului, prădând şi pârjolind toate aşezările care le apăruseră în cale. Memorabilia, mica zestre de cunoaştere a trecutului, aflată în păstrarea abaţiei, fusese zidită în bolţi subterane pentru a pune la adăpost nepreţuitele scrieri atât de nomazi, cât şi de aşa-zişii cruciaţi ai ordinelor dizidente, întemeiate să lupte împotriva hoardelor, dar dedându-se uneori la jaf şi luptă sectară. Nici nomazii, nici Ordinul Militar de San Pancratz n-ar fi apreciat valoarea cărţilor de la abaţie; nomazii le-ar fi distrus doar de dragul de a pustii, iar călugării-cavaleri ar fi ars multe dintre ele, considerate drept „eretice” potrivit teologiei lui Vissarion, antipapa căruia i se supuneau.
Întunecata Epocă părea să fie pe ducă. De aproape douăsprezece secole, în mănăstiri fusese păstrată vie o plăpândă flacără a cunoaşterii; abia acum erau pregătite minţile pentru a primi lumina. Demult, pe vremea ultimului veac al raţiunii, anumiţi gânditori afirmaseră plini de mândrie că ştiinţa pură era indestructibilă, ideile erau nemuritoare, iar adevărul, etern. Din nefericire, acest lucru rămânea valabil doar în înţelesul său cel mai subtil, gândi abatele, iar aparenţele nu convingeau deloc. Sigur, în lume exista un înţeles obiectiv: logosul non-moral sau planul Creatorului; dar asemenea scopuri erau ale Domnului, şi nu aparţineau Omului decât atunci când ele găseau o încarnare imperfectă, o oglindire palidă în gândi-rea, exprimarea şi cultura unei anumite societăţi care reuşea să atribuie valoare înţelesurilor, astfel ca ele să devină inteligibile în sens uman. Fiindcă Omul era un purtător de cultură, dar şi fiinţă înzestrată cu suflet, iar civilizaţia sa nu era nemuritoare, putând să piară o dată cu un neam sau cu un veac, iar atunci formularea de către umanitate a înţelesului şi imaginii adevărului se pierdea, pe când adevărul şi sensul dăinuiau, nevăzute, doar în logosul obiectiv al naturii şi în logosul inefabil al lui Dumnezeu. Adevărul putea fi răstignit; dar curând urma, probabil, renaşterea.
Memorabilia era încărcată de cuvinte antice, formule de odinioară, vechi reflectări ale înţelesului, rupte din minţile celor ce pieriseră de mult, atunci când o altfel de societate trecuse în uitare. Doar puţine lucruri puteau fi înţelese acum. Anumite pagini păreau lipsite de noimă, aşa cum un Breviar rămânea de neînţeles pentru un şaman dintr-un trib nomad. Altele îşi păstraseră o anume frumuseţe ornamentală sau o ordine care sugera înţelesuri, tot aşa cum unui nomad rozariul i-ar putea aminti de un colier. Primii fraţi ai Ordinului Leibowitz încercaseră să aşeze un fel de văl al Veronicăi pe chipul unei civilizaţii crucificate; acesta se desprinsese purtând imaginea unui chip de o grandoare antică, însă ea se întipărise slab, incomplet şi greu de descifrat. Călugării păstraseră imaginea, iar acum ea supravieţuise, astfel că, dacă voia, lumea putea s-o cerceteze şi să încerce o interpretare. Singură, Memorabilia nu putea contribui la o renaştere a ştiinţei antice sau a unei civilizaţii superioare, întrucât culturile sunt făcute de triburile Oamenilor, nu de tomuri mucezite; cărţile puteau fi de folos, spera Dom Paulo — ele erau capabile să arate direcţii şi să dea sugestii unei ştiinţe care abia se năştea. Asta se mai întâmplase în istorie, aşa afirmase Venerabilul Boedullus în lucrarea sa, De Vestigiis Antecessarum Civitatum.