Dom Paulo se minuna deseori că acest Leibowitz din lemn dăinuise şi el vreme de câteva secole după predecesorii săi, se mira şi din pricina zâmbetului extrem de ciudat al sfântului. Acel mic surâs are să te piardă într-o bună zi, ameninţă el imaginea… Desigur, sfinţii trebuie să zâmbească în Rai; Psalmistul spune că Însuşi Dumnezeu se va bucura, dar abatele Malmeddy trebuie să fi dezaprobat asta, Dumnezeu să-i odihnească sufletul! Ce prostănac înfoiat! Cum de-ai trecut de el, te întrebi. Pentru unii nu eşti îndeajuns de făţarnic. Zâmbetul acesta… Pe cine ştiu să zâmbească astfel? Îmi place, dar… Într-o bună zi, pe scaunul ăsta va sta un alt câine mohorât. Cave canem. Te va înlocui cu un Leibowitz din gips. Mai durabil. Unul care să nu se uite cruciş la muşte. Iar atunci vei fi ros de termite în magazie. Pentru a supravieţui cernerii lente a artei bisericeşti trebuie să ai o suprafaţă care să placă până şi ochiului oricărui ţărănoi bisericos; şi totuşi trebuie să ai profunzime sub poleiala asta, ca să încânţi un bătrân înţelept şi priceput. Cernerea e anevoioasă, dar sita îşi mai schimbă mânerul uneori — când vreun nou prelat face o inspecţie a încăperilor episcopale şi mormăie: „O parte din ciurucurile astea trebuie să dispară.” Sita era de regulă plină cu terci dulceag. Când terciul vechi se macină, se adăuga altul proaspăt. Dar aurul nu se macină, el dăinuie. Dacă o biserică a suportat cinci sute de ani de prost gust preoţesc, bunul gust apărut întâmplător reuşeşte totuşi să alunge mai toate lucrurile trecătoare şi de proastă calitate, transformându-l într-un loc maiestuos care uimeşte şi-i sperie pe orice presupuşi decoratori.
Abatele îşi făcu vânt cu un evantai din pene de vultur, însă curentul nu reuşi să-l răcorească. Aerul care venea pe fereastra deschisă aducea cu respiraţia unui cuptor adusă tocmai dinspre deşertul pârjolit, adăugându-se chinului pricinuit de diavolul sau îngerul neîndurător care-i umbla fără rost prin pântec. Era soiul de arşiţă care prevesteşte primejdia ascunsă de şerpii cu clopoţei înnebuniţi de soare şi furtuni plutind ameninţător dincolo de munţi, sau câini turbaţi şi firi sălbăticite de căldură. Făcea crampele insuportabile.
— Te rog? murmură el cu voce tare către sfânt, având în gând o rugăciune fără vorbe pentru vreme răcoroasă, ascuţime de minte şi mai multă pătrundere în sentimentul difuz că se petrecea ceva rău. Poate că-i din cauza brânzei, se gândi. În anotimpul ăsta parcă-i clei şi, pe deasupra, verzuie. M-aş putea lipsi de ea şi să ţin un regim mai uşor.
Ba nu, iar ajungem la asta. Priveşte adevărul în faţă, Paulo: nu hrana pentru pântec contează; e vorba de hrana spirituală. Ceva, acolo sus, nu digeră totul cum se cuvine.
— Dar ce?
Sfântul din lemn nu era pregătit să-i dea răspuns. Terci. Cernerea nimicurilor. Uneori mintea îi lucra în salturi. Era mai bine s-o lase astfel, atunci când apăreau crampele şi lumea îl apăsa cu toată greutatea. Oare cât cântărea? Atârnă, dar nu este cântărită. Uneori cântarul e mincinos. Pune viaţa şi truda într-un taler şi aurul şi argintul în celălalt. Aşa nu se va cumpăni niciodată. Însă iute şi nemilos, cântăreşte totul mereu. Şi-n felul acesta risipeşte multă viaţă şi uneori puţin aur. Legat la ochi, un rege traversează deşertul călare, cu o balanţă măsluită şi o pereche de zaruri plăsmuite. Iar pe drapelele cu blazon — Vexilla regis…
— Nu! bolborosi abatele, alungând viziunea din minte.
Dar bineînţeles! păru să insiste zâmbetul înlemnit al sfântului.
Uşor înfiorat, Dom Paulo îşi mută privirea de la imagine. Avea uneori senzaţia că sfântul râdea de el. Oare râd de noi şi în Ceruri? se întrebă el. Sfânta Maisie de York — nu uita, bătrâne — ea chiar a murit din pricina unui acces de râs. Asta-i cu totul altceva. A murit râzând de ea însăşi. Ba nu, nici asta nu-i chiar ieşit din comun. Gogâlţ! Din nou râgâitul mut. Marţi e sărbătoarea Sfintei Maisie, într-adevăr. Corul râde politicos la Aleluia când se cântă liturghia pentru ca. Aleluia ha-ha-ha! Aleluia ha-ha!
Sancta Maisie, interride pro me.
Iar regele vine să cântărească toate cărţile din subsol, având o balanţă strâmbă. Cât de strâmbă, Paulo? Şi ce te face să crezi că Memorabilia e scutită de terci dulceag? Până şi Venerabilul şi înzestratul Boedullus a remarcat dispreţuitor că aproape jumătate din ea ar trebui să se numească Inscrutabilia. În ea se aflau rămăşiţele preţuite ale unei civilizaţii dispărute — dar cât din ea se limita la bolboroseli nedesluşite, fiind împodobită cu ramuri de măslin şi heruvimi de patruzeci de generaţii de ignoranţi monastici, copii ai secolelor întunecate, mulţi dintre noi primind din partea unor adulţi, spre a păstra cu cinste, mesaje de neînţeles, care să fie învăţate pe de rost pentru a fi încredinţate altor oameni în toată firea.
L-am făcut să bată atâta drum tocmai din Texarkana prin teritorii primejdioase, gândi Paulo. Acum mă îngrijorează ideea că ceea ce avem s-ar putea dovedi lipsit de valoare, asta-i tot.
Ba nu, nu era chiar totul. Aruncă din nou o privire către sfânt. şi iarăşi: Vexilla regis inferni prodeunt… Se-a-propie stindardele Regelui Iadului, şoptea un gând amintind versul transformat dintr-o commedia de odinioară. Versul, asemeni unei melodii nedorite, refuza să-i iasă din minte, sâcâindu-l.
Strânse şi mai tare pumnul. Scăpă evantaiul şi respiră şuierat printre dinţi. Evită să mai privească spre sfânt. Îngerul neîndurător îl încolţise, împungându-l cu ceva fierbinte în miezul fiinţei lui. Se lăsă peste tăblia biroului. Săgetarea aceea amintea de o sârmă înroşită care se frânge. Respiraţia greoaie alungă pelicula subţire de praf adus de vântul deşertului pe birou, lăsând un petec strălucitor. Mirosul de praf era înăbuşitor. Camera căpătă o tentă rozalie, năpădită de nenumărate insecte negre, zburătoare. Nu îndrăznesc să râgâi, s-ar putea desprinde ceva, dar, Preacinstite Sfânt şi Patron, trebuie. Durerea există. Ergo sum. Doamne, Cristoase Dumnezeule, acceptă acest semn.
Râgâi, simţi un gust sărat în gură, lăsă capul să-i cadă pe birou.
Trebuie să mi se aducă potirul cu împărtăşanie chiar în clipa asta Doamne ori mai poate aştepta o vreme? Dar crucificarea e întotdeauna acum. Acum încă dinainte de Abraham înseamnă chiar acum. Chiar înainte de Pfardentrott acum. Mereu pentru fiecare ea există pentru a fi bătut în cuie iar apoi să atârne acolo şi dacă se prăbuşeşte îl bat de moarte cu hârleţul aşa că fă-o în mod demn bătrâne. Dacă poţi râgâi demn s-ar putea să mergi în Rai mai ales dacă te căieşti îndeajuns că ai murdărit covorul… Era plin de căinţă.
Aşteptă îndelung. Dintre insecte, unele muriră, iar încăperea îşi pierdu tenta de culoare şi deveni înceţoşată şi cenuşie.