— Ei bine, Paulo, o să avem chiar acum hemoragia, ori o mai păcălim niţel?
Sondă ceaţa şi redescoperi chipul sfântului. Era doar un surâs, trist, plin de înţelegere şi încă ceva greu de definit. Îşi râdea de călău? Ba nu, râdea în locul lui. Râdea de Stultus Maximus, de Satana însuşi. Abia acum înţelegea cu limpezime. În ultima cuminecătură putea fi găsit un hohot de triumf. Haec commixtio…
Se simţi dintr-o dată foarte somnoros; faţa sfântului se pierdu în culoarea cenuşie, însă abatele continuă să surâdă.
Stareţul Gault îl găsi prăbuşit peste tăblia biroului cu puţin înainte de ora nouă. Printre dinţi avea urme de sânge. Tânărul preot se grăbi să vadă dacă mai avea puls. Dom Paulo se trezi pe dată, se îndreptă de spate şi, de parcă s-ar fi aflat în miezul vreunui vis, ridică vocea poruncitor:
— Îţi zic, totu-i nespus de ridicol! E absolut stupid! Nimic nu poate fi mai absurd.
— Ce-i absurd, Domne?
Abatele scutură din cap, clipi de câteva ori.
— Ce?
— Trimit după Fratele Andrew imediat.
— Da? Asta-i absurd. Vino înapoi. Ce doreai?
— Nimic, Părinte Abate. Mă întorc de îndată ce-l găsesc pe Fratele…
— O, lasă-l încolo pe medic! N-ai venit la mine fără motiv. Uşa era închisă. Închide-o la loc, stai jos şi spune ce vrei.
— Testul a reuşit. Lampa Fratelui Kornhoer, asta vroiam să spun.
— Foarte bine, să auzim. Stai jos, vorbeşte şi povesteşte-mi toootul. Îşi netezi rasa şi se şterse la gură cu o bucată de pânză. Încă se simţea ameţit, dar pumnul din stomac se descleştase. Nu-l interesa rezultatul testului nici cât negru sub unghie, dar se strădui din răsputeri să pară atent. Trebuie să-l ţin alături de mine până mă trezesc îndeajuns ca să gândesc. Nu-l pot lăsa să plece după medic, încă nu; vestea s-ar răspândi curând: Bătrânul e pe ducă. Trebuie să hotărăsc dacă e momentul potrivit să dau în primire.
15
În adâncul inimii, Hongan Os era un bărbat drept şi milostiv. Văzând un grup de războinici de-ai săi bătându-şi joc de prizonierii din Laredo, se opri o clipă să se uite; dar când aceştia legară trei laredani de glezne între cai şi le dădură bice să galopeze înspăimântaţi, Hongas Os socoti că era cazul să intervină. Porunci ca războinicii să fie pe dată biciuiţi, fiindcă Hongas Os — Ursul Turbat — era cunoscut drept căpetenie miloasă. N-ar fi maltratat nicicând un cal.
— Să ucizi prizonieri e treabă de muiere, mârâi el dispreţuitor către vinovaţi. Curăţaţi-vă să nu mai semănaţi cu nişte sălbatici şi plecaţi din tabără până la Luna Nouă, fiindcă veţi fi surghiuniţi douăsprezece zile. Apoi, ca răspuns la gemetele lor de protest, adăugă: Dacă se-ntâmpla ca vreunul dintre cai să târâie prizonierul prin tabără? Micile căpetenii ale mâncătorilor-de-ierburi sunt oaspeţii noştri şi e cunoscut că se înspăimântă uşor la vederea sângelui. Mai ales când văd sângele celor de-un neam cu ei. Luaţi aminte.
— Dar aceştia sunt Mâncători-de-ierburi din miazăzi, obiectă un războinic, făcând un semn către captivii mutilaţi. Oaspeţii noştri sunt din răsărit. Nu există o înţelegere între noi, bărbaţi adevăraţi, şi răsărit pentru a duce război împotriva celor din miazăzi?
— Dacă mai vorbeşti astfel, o să pun să ţi se taie limba care-o să fie dată hrană pentru câini! îl avertiză Ursul Turbat. Să uiţi c-ai auzit asemenea lucruri.
— O, Fiu al Celor Puternici, vor zăbovi mult printre noi aceşti oameni ai ierburilor?
— Cine poate şti ce pun la cale fermierii ăştia nevolnici? întrebă supărat Ursul Turbat. Ei nu gândesc la fel ca noi. Spun că unii dintre dânşii vor pleca de aici şi-şi vor continua drumul de-a curmezişul Tărâmurilor Uscate — către un loc unde trăiesc preoţi mâncători-de-iarbă, un loc al celor îmbrăcaţi în robe întunecate. Ceilalţi vor rămâne să discute — dar asta nu-i pentru urechile tale. Iar acum pleacă, şi să porţi ruşinea vreme de douăsprezece zile.
Le întoarse spatele, pentru ca ei să se poată îndepărta cu capetele plecate, fără să se simtă urmăriţi de privirea lui tăioasă. În ultimul timp, disciplina lăsa de dorit. Clanurile nu-şi găseau liniştea. Ajunsese să fie cunoscut între oamenii Qmpiei că el, Hongan Os, strânsese mâna cu un trimis din Texarkana pe deasupra focului ce consfinţise un tratat şi că un şaman luase de la fiecare smocuri de păr şi bucăţi de unghii, să facă o păpuşă de bună credinţă ca semn de pază împotriva trădării de către vreuna din părţi. Era ştiut că se încheiase o înţelegere şi orice acord între oameni şi mâncători-de-iarbă era considerat de triburi drept motiv de ruşine. Ursul Turbat simţise dispreţul războinicilor mai tineri, dar nu avea cum să le explice înainte de a se ivi momentul potrivit.
Ursul Turbat era oricând gata să asculte un gând bun, chiar dacă acesta venea de la un câine. Ideile mâncătorilor-de-iarbă rareori se dovedeau bune, însă mesajele primite de la regele lor dinspre miazăzi îl impresionaseră, fiindcă îl lămuriseră asupra importanţei de a păstra secretul şi deplânseseră lăudăroşenia goală. Dacă laredanii prindeau de veste că triburile erau înarmate de Hannegan, planul avea să dea greş. Ursul Turbat chibzuise îndelung asupra acestei idei; îl scârbea — deoarece era mai desfătător şi mai bărbăteşte să-i declari vrăjmaşului ce ţi-ai pus în minte să izbândeşti înainte de a trece la fapte; şi, cu toate astea, cu cât cugeta mai adânc, cu atât descoperea înţelepciunea unei astfel de căi. Regele mâncător-de-iarbă era ori un laş demn de dispreţ ori la fel de înţelept ca un bărbat adevărat: Ursul Turbat nu ajunsese încă la o concluzie, dar socotea că ideea în sine era plină de înţelepciune. Păstrarea tainei era esenţială, chiar dacă pentru moment părea o treabă de muiere. Dacă oamenii săi ar fi ştiut că armele care soseau la ei erau daruri din partea lui Hannegan, iar nu prăzi ca rezultat al raidurilor de la graniţă, atunci ar exista riscul ca Laredo să afle planurile de la prizonierii prinşi în astfel de expediţii. Prin urmare, triburile trebuiau lăsate să clevetească despre ruşinea de a duce tratative de pace cu fermierii din răsărit.
Dar discuţiile n-aveau legătură cu pacea. Ele erau utile şi promiţătoare de prăzi bogate.
Cu câteva săptămâni în urmă, Ursul Turbat condusese personal un „grup războinic” către răsărit şi se întorsese cu o sută de cai, patruzeci de puşti lungi, câteva butoaie de praf negru de puşcă, gloanţe din belşug şi un prizonier. Dar nici măcar războinicii care-l însoţiseră nu aveau habar că ascunzătoarea de arme fusese pusă în calea lor de către oamenii lui Hannegan, sau că prizonierul era de fapt un ofiţer de cavalerie din Texarkana care, pe viitor, îl va sfătui probabil pe Ursul Turbat privind tactica laredană în luptele ce vor urma. Orice idee a mâncători-lor-de-iarbă era neruşinată, însă mintea ofiţerului putea sonda şi ghici gândurile mâncătorilor-de-iarbă din miazăzi. Gândurile lui Hongan Os aveau să rămână necunoscute.
Ursul Turbat era mândru de sine ca negociator, şi nu chiar fără motiv. Nu promisese nimic altceva decât că se va abţine să poarte război împotriva Texarkanei şi că nu va mai fura vite de la graniţele răsăritene, iar asta atâta vreme cât Hannegan avea să-i pună la dispoziţie arme şi întăriri. Înţelegerea de a porni război împotriva celor din Laredo era o promisiune nerostită, dar se potrivea cu înclinaţiile lui naturale şi nu era nevoie de un acord oficial. Alianţa cu unul dintre inamicii săi îi va îngădui să se ocupe de duşmani pe rând, căci numai aşa va putea să-şi recapete terenurile de păşunat care-i fuseseră răpite şi colonizate de poporul de fermieri în cursul veacului precedent.