— Te-ai schimbat, spuse Benjamin, încă privindu-l fix. Te-ai făcut palid ca brânza şi ai slăbit.
— Am fost bolnav.
— Arăţi bolnav. Vino până la bordeiul meu dacă urcuşul n-o să te dea gata.
— Nu păţesc nimic. Am avut un mic necaz zilele trecute şi doctorul nostru mi-a spus să mă odihnesc. Puah! Dacă n-ar trebui să vină curând un oaspete important, n-aş acorda nici o atenţie. Dar soseşte, aşa că mă odihnesc. E din cale-afară de obositor.
Benjamin se uită peste umăr la el şi continuă să urce pe firul pârâului. Clătină din cap.
— Să călăreşti zece mile prin deşert numeşti tu odihnă?
— Pentru mine e odihnă. Şi voiam să te văd, Benjamin.
— Ce vor spune sătenii? întrebă Bătrânul Evreu în batjocură. Or să creadă că ne-am împăcat, iar asta va ruina reputaţia amândurora.
— Şi-aşa reputaţia noastră n-a făcut niciodată multe parale, adevărat?
— Adevărat, recunoscu el, însă adăugă misterios: deocamdată.
— Tot mai aştepţi, Bătrâne Evreu?
— Bineînţeles! îl puse la punct sihastrul.
Urcuşul i se păru obositor abatelui. Se opriră în două rânduri să-şi tragă sufletul. Când ajunseră pe podiş, se simţi ameţit şi se sprijini de sihastrul numai piele şi os. În piept îi ardea mocnit un foc, prevenindu-l să nu mai facă eforturi, dar nu semăna cu nodul dureros care-l cuprinsese cu alte prilejuri.
La apropierea necunoscutului, un cârd de capre cu ţestele albăstrui, care se vedea că suferiseră mutaţii, se împrăştiară şi fugiră în tufişurile rare. Ciudat, podişul părea mai înverzit decât deşertul înconjurător, deşi nu se zărea nici o sursă de apă.
— Pe aici, Paulo. Spre conacul meu.
Bordeiul Bătrânului Evreu se dovedi a fi o singură cameră fără de ferestre, construită din blocuri de piatră, câţiva bolovani aruncaţi alandala drept gard, având crăpături largi prin care pătrundea vântul. Acoperişul era o însăilătură fragilă din pari, majoritatea strâmbi, deasupra cărora se găsea un morman de ierburi, paie şi piei de capră. Pe o piatră mare şi plată, aşezată pe un stâlp scund din dreptul uşii, se vedea ceva scris în ebraică:
Dimensiunile pietrei şi aparenta încercare de a ieşi în evidenţă îl făcură pe abatele Paulo să întrebe:
— Ce înseamnă, Benjamin? Atrage mult negoţ până aici sus?
— Ha, ce să însemne? Zice: Reparăm corturi.
Preotul pufni neîncrezător.
— Cum vrei, îndoieşte-te de vorbele mele. Dar dacă nu crezi ce scrie acolo, n-o să crezi nici vorbele de pe cealaltă parte a pietrei.
— Şi stă cu faţa la perete?
— Sigur că da.
Stâlpul era aşezat aproape de prag, astfel că între placa din piatră şi perete era un spaţiu de câţiva centimetri. Paulo se aplecă şi se uită printre gene în spaţiul îngust. Îi trebui ceva timp până să distingă ceva, dar pe spatele pietrei erau scrise într-adevăr câteva cuvinte, cu semne mai mărunte{Israel va fi cu noi, va fi unul singur (ebr.).}:
— Întorci vreodată piatra pe partea cealaltă?
— S-o întorc? Crezi că-s nebun? Într-un secol ca acesta!
— Ce scrie pe ea?
— Hmm-hnn? îngână sihastrul, refuzând să răspundă. Dar pofteşte înăuntru, tu, cel care nu poţi citi ce-i scris pe dos.
— Zidul e cam strâmb.
— Dintotdeauna a fost aşa, nu?
Preotul oftă.
— Bine, Benjamin, ştiu ce ţi s-a poruncit să scrii „la intrare şi pe uşa” casei tale. Dar numai tu te-ai fi gândit s-o întorci cu faţa-n jos.
— Cu faţa spre înăuntru, îl corectă sihastrul. Atâta vreme cât în Israel există corturi de reparat… dar să nu începem a ne sâcâi unul pe altul înainte de a-ţi veni în fire. O să-ţi aduc nişte lapte şi o să-mi povesteşti despre vizitatorul care te îngrijorează.
— Am nişte vin în desagă, dacă vrei, spuse abatele lăsându-se uşurat pe un morman de piei. Dar aş prefera să nu discut despre Thon Taddeo.
— Aha? Acela.
— Ai auzit de el? Spune-mi cum de reuşeşti mereu să ştii totul şi pe toată lumea fără să te clinteşti de pe dealul ăsta?
— Mai aud, mai văd, răspunse sihastrul enigmatic.
— Spune-mi ce părere ai despre el?
— Nu l-am văzut. Dar socot că va aduce durere. Precum cea a naşterii, totuşi durere.
— Dureri ale naşterii? Chiar crezi că vom trăi o nouă Renaştere, cum zic unii?
— Hmm-hnn.
— Nu mai surâde aşa de misterios, Bătrâne Evreu, şi împărtăşeşte-mi părerea ta. Trebuie să ai una. Întotdeauna ai avut. De ce mi-e atât de greu să-ţi câştig încrederea? Nu suntem prieteni?
— În unele privinţe, în unele. Avem şi neînţelegeri, eu şi tu.
— Ce legătură e între asta, Thon Taddeo şi Renaşterea pe care-am vrea s-o vedem amândoi? Thon Taddeo e un savant laic, şi departe de neînţelegerile noastre.
Benjamin ridică din umeri cu emfază.
— Neânţelegere, savanţi laici, repetă el, scuipând cuvintele de parcă ar fi fost sâmburi de măr. Şi pe mine m-au numit unii savant laic, iar uneori m-au tras în ţeapă, m-au bătut cu pietre şi m-au ars pentru asta.
— Păi, tu niciodată… Preotul se opri, încruntându-se brusc. Iar nebunia aceea. Benjamin se uita bănuitor la el printre gene şi-i văzu zâmbetul. Îi era îngheţat. În clipa asta, gândi abatele, mă priveşte de parcă aş fi unul dintre Ei, oricare ar fi acei necunoscuţi „Ei” care l-au alungat aici să trăiască în solitudine, Tras în ţeapă, bătut cu pietre şi ars? Ori acel „Eu” însemna „Noi”, ca în „Eu, poporul meu”?
— Benjamin, eu sunt Paulo. Torquemada a murit. Eu m-am născut exact acum şaptezeci de ani şi curând voi muri. Te-am iubit, bătrâne şi, când te uiţi la mine, aş dori să vezi în mine pe Paulo din Pecos, nu vreun altul.
Benjamin ezită o clipă. Ochii i se umeziră.
— Uneori… uit şi eu.
— Iar alteori uiţi că Benjamin rămâne Benjamin, iar nu tot Israelul.
— Niciodată! răbufni sihastrul, iar ochii îi aruncară flăcări. Vreme de treizeci şi două de secole, eu… Amuţi şi închise gura strâns.
— De ce? întrebă abatele într-o şoaptă aproape îngrozită. De ce vrei să porţi singur întreaga povară a unui popor şi a trecutului său?
Ochii sihastrului îi aruncară un avertisment, apoi îşi înghiţi un sunet gutural şi-şi plecă faţa, luându-şi-o între palme.
— Pescuieşti în ape tulburi.
— Iartă-mă.
— Povara… mi-a fost dată de alţii. Ridică încet capul. Trebuia să refuz.
Preotul inspiră adânc. O vreme, în bordei nu se mai auzi nici un alt sunet în afara şuierului uşor al vântului. În această nebunie era o umbră de divinitate! gândi Dom Paulo. Comunitatea evreiască era răzleţită în astfel de vremuri. Benjamin le supravieţuise copiilor săi şi devenise probabil un paria. Un israelit atât de bătrân ar putea rătăci ani şi ani fără să întâlnească pe vreunul dintre ai săi. Pesemne că în singurătate ajunsese la convingerea că rămăsese ultimul, singurul, unicul. Şi, fiind ultimul, înceta să mai fie Benjamin, devenind Israel. În inima lui se statornicise istoria de cinci mii de ani, care nu mai părea.
Îndepărtată, ci devenită istoria propriei sale vieţi. Acel „Eu” era opusul regescului „Noi”.