Grupul se opri pe scări. Lui Thon Taddeo îi scăpă o înjurătură şoptită în limba maternă. Făcu un pas înapoi. Abatele, care nici nu asistase la încercarea maşinii şi nici nu dorea să-şi aroge pretenţii nemeritate, se albi la chip şi se opri cu vorba în gură.Secretarul îngheţă o clipă, se înspăimântă şi o luă la goană în sus, pe scări, urlând:
— Foc!
Abatele îşi făcu semnul crucii.
— N-am avut ştiinţă! şopti el.
După ce făcu faţă uimirii pricinuite de flacăra orbitoare, savantul privi cercetător prin subsol, observând roata şi călugării care se opinteau la braţele rotitoare. Ochii lui alunecară de-a lungul firelor înfăşurate, remarcară prezenţa călugărului cocoţat pe scară, descoperiră rostul dinamului cu roţi de căruţă şi al călugărului care stătea în aşteptare la picioarele scării, cu capul plecat în pământ.
— De necrezut! spuse el dintr-o suflare.
Călugărul de la poalele scării se înclină recunoscător şi umil. Strălucirea orbitoare, de culoare alb-albăstruie, arunca umbre ascuţite în încăpere, iar flăcările luminărilor deveniră crâmpeie şterse în oceanul de lumină.
— Strălucitor ca o mie de torţe, rosti uimit savantul. Trebuie să fie ceva antic… dar nu se poate! De neconceput!
Coborî treptele ca un om aflat în transă. Se opri alături de fratele Kornhoer şi-l măsură curios vreme de câteva clipe, apoi ajunse pe podeaua subsolului. Fără să atingă nimic, fără să întrebe, privind totul printre gene, păşi în jurul maşinăriei, cercetând dinamul, firele, chiar şi lampa.
— Mi se pare pur şi simplu imposibil, dar…
Abatele îşi veni în fire şi coborî scările.
— Vă scutesc de păstrarea tăcerii! şopti el către fratele Kornhoer. Vorbeşte-i. Eu sunt… puţin ameţit.
Călugărul se lumină la chip.
— Vă place, Sfinţia Voastră?
— E înfiorătoare! şuieră Dom Paulo.
Buna dispoziţie de pe faţa călugărului se risipi.
— Ciudat mod de a-ţi trata oaspetele! L-ai înspăimântat de moarte pe Thon. Sunt umilit peste măsură!
— Da, e prea orbitoare.
— E diavolească! Du-te de vorbeşte cu el, cât mă gândesc eu cum să ne cerem scuze.
Dar savantul ajunsese deja la o concluzie pe baza observaţiilor făcute, fiindcă păşi grăbit spre ei. Chipul îi părea crispat, iar purtarea reţinută.
— O lampă electrică, spuse el. Cum de-aţi reuşit s-o ţineţi ascunsă atâtea secole? După toţi aceşti ani în care am încercat să ajung la o teorie a… Se înecă o clipă, şi lăsă impresia că se străduie să-şi recapete stăpânirea de sine, de parcă s-ar fi simţit victimă a unei monstruoase glume proaste. De ce aţi tăinuit-o? Are vreo semnificaţie religioasă? Şi ce… Uimirea deplină îl împiedică să continue.
Clătină din cap şi privi în jur de parcă ar fi căutat o cale de salvare.
— Ne-ai înţeles greşit, spuse abatele moale, prinzându-l de braţ pe fratele Kornhoer. Pentru numele lui Dumnezeu, Frate, explică!
Dar nu exista vreun balsam care să tămăduiască afrontul adus mândriei profesionale, nici atunci, nici în oricare alt veac.
19
După nefericitul incident din subsol, abatele căută prin toate mijloacele să prezinte scuze. Thon Taddeo nu lăsă să se vadă nici un semn de ranchiună, ba chiar se scuză faţă de gazde pentru judecata pripită a întâmplării, mai ales după ce inventatorul dispozitivului îi oferise o relatare în detaliu privind proiectul alcătuit recent şi modul de realizare. Însă aceste rugăminţi să fie iertat nu reuşiră decât să-l convingă şi mai mult pe abate de gravitatea acelei gafe. Îl pusese pe Thon în situaţia alpinistului care s-a căţărat pe un pisc „de necucerit” doar ca să descopere iniţialele unui rival săpate în stânca din vârf, iar rivalul nici măcar nu l-a prevenit. Trebuie să fi fost o experienţă cutremurătoare pentru el, socoti Dom Paulo, dacă e să judec după reacţia lui.
Dacă Thon n-ar fi stăruit (cu o fermitate probabil născută din stânjeneală) că lumina era de calitate superioară, suficient de puternică chiar pentru cercetarea îndeaproape a documentelor fragile şi uzate de vreme, care tindeau să rămână indescifrabile la lumina luminării, Dom Paulo ar fi scos imediat lampa din subsol. Dar Thon Taddeo susţinuse că-i plăcea, asta până constată că era necesar să păstreze cel puţin patru novici sau postulanţi care să se chinuie continuu pentru a învârti dinamul şi pentru a regla arcul electric; atunci ceru ca lampa să fie scoasă, dar de data asta veni rândul lui Dom Paulo să insiste pentru ca ea să rămână unde era.
Cam în felul acesta îşi începu savantul cercetările la abaţie, simţind prezenţa neîncetată a celor trei novici care trudeau să învârtă roata şi a celui de-al patrulea care risca să orbească din pricina strălucirii puternice îndurată în vârful scării pentru a ţine lampa şi a o regla, o situaţie care-l îndemnă pe Poet să scrie nişte versuri nemiloase despre demonul Stânjeneală şi necazurile pe care le aducea cu sine în numele căinţei şi împăciuirii.
Vreme de câteva zile, Thon Taddeo şi secretarul său cercetară biblioteca în sine, fişele, documentele mănăstirii, altele decât Memorabilia, de parcă stabilind existenţa stridiei ar fi putut ghici prezenţa perlei. Fratele Kornhoer dădu peste secretar stând în genunchi la intrarea în refectoriu şi, pentru o clipă, îi trecu prin minte ideea că omul îşi manifesta vreo credinţă ieşită din comun în faţa imaginii Mariei de deasupra uşii, însă zăngănitul uneltelor lui puse capăt acestei iluzii. Secretarul-asistent aşeza o cumpănă de apă de-a curmezişul pragului de intrare şi măsura adâncitura concavă făcută în pietrele pardoselii de sandalele care călcaseră acolo vreme de sute de ani.
— Căutăm căi de a stabili datele, îi explică el lui Kornhoer când i se cerură lămuriri. Acesta pare locul potrivit pentru a determina rata de uzură, fiindcă e uşor de apreciat câte persoane calcă pe aici. Trei mese pentru fiecare om în fiecare zi, de când au fost aşezate pietrele.
Kornhoer rămase profund impresionat de minuţia acestor oameni; activitatea i se părea învăluită în mister.
— Documentele arhitecturale ale abaţiei sunt complete, spuse el. Ele vă pot lămuri cu exactitate asupra perioadei când a fost adăugată fiecare clădire sau aripă. De ce să mai pierdeţi timpul?
Omul ridică ochii nevinovaţi spre el.
— Stăpânul meu are o vorbă: „Nayol nu are grai şi de aceea nu minte niciodată”.
— Nayol?
— Unul dintre zeii Naturii la populaţia de pe Fluviul Roşu. Spune asta în mod figurat, desigur. Dovezile obiective reprezintă autoritatea de necontestat. Cei care întocmesc documentele mai pot să şi mintă, dar natura e incapabilă de aşa ceva. Nu-ţi spun minciuni ieftine. E vorba pur şi simplu de o doctrină a thonului care susţine că totul trebuie comparat cu realitatea.
— Fascinantă idee, murmură Kornhoer şi se aplecă să cerceteze schiţa făcută de om după concavitatea în plan transversal a pardoselii. Păi are o formă pe care fratele Majek ar numi-o curbă normală de distribuţie. Ce ciudat!
— Nu-i ciudat. Probabilitatea ca un pas să calce alături de linia mediană tinde să urmeze funcţia naturală de eroare.
Kornhoer se simţi fascinat.
— O să-l chem pe Fratele Majek, spuse el.
Interesul abatelui faţă de cercetările făcute pretutindeni de către oaspeţi se dovedi mai puţin ezoteric.