Un glas voios, dar neclar, se auzi înapoia sa, şi detectivul tresări fără să vrea.
— Ce dracu' vrei? se răsti el iritat.
Zâmbetul de pe chipul lui R. Sammy rămase afişat nătâng.
— Jack spune să te anunţ că Daneel este gata, Lije.
— Bine. Acum, şterge-o de-aici!
Se încruntă spre spinarea robotului care se îndepărta. Nimic mai iritant decât o maşinărie metalică şi stângace care să te tutuiască senin. Se plânsese în sensul acesta, încă de la apariţia lui R. Sammy, dar comisarul ridicase din umeri şi replicase:
— Asta-i situaţia, Lije. Publicul insistă ca roboţii Oraşului să aibă încorporat un circuit puternic de atitudine prietenoasă. Perfect, aşa s-a făcut. El este atras de tine şi te tutuieşte, pentru că utilizarea prenumelui este un act de prietenie.
„Circuit de atitudine prietenoasă!” Nici un robot, indiferent de model, nu putea pricinui vreun rău unei fiinţe umane. Aceea era însăşi prima lege fundamentală a roboticii:
„Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple ceva vreunei fiinţe umane.”
Nu fusese construit nici un creier pozitronic care să nu aibă instrucţiunea aceasta introdusă la un nivel atât de fundamental al circuitelor sale de bază încât să nu poată fi anulată de nici o defecţiune imaginabilă. Ca atare, nu erau necesare circuite specializate de atitudine prietenoasă.
În acelaşi timp, comisarul avusese dreptate. Neîncrederea pământenilor faţă de roboţi era un sentiment iraţional şi circuitele de atitudine prietenoasă trebuia să fie încorporate, la fel cum toţi roboţii trebuia să poarte zâmbete pe chipuri. Cel puţin aşa stăteau lucrurile pe Pământ. . Pe de altă parte, R. Daneel nu zâmbea niciodată.
Oftând, Baley se ridică de pe birou. „Următoarea escală”, îşi spuse el, „sau poate ultima: Oraşul Spaţial!”
Forţele de poliţie ale Oraşului şi anumiţi factori de conducere puteau încă utiliza automobile individuale prin coridoarele Oraşului, ba chiar şi pe străvechile autostrăzi subterane care erau interzise traficului pietonal. Liberalii solicitau întruna ca autostrăzile să fie transformate în terenuri de joacă pentru copii, în noi zone comerciale, ori în extensii ale expresurilor sau benzilor locale.
De fiecare dată însă invocarea energică a siguranţei civile anula orice interpelare. În cazurile unor incendii prea mari pentru a fi rezolvate de echipamentele locale, în cazurile de avarii majore ale sistemelor de ventilaţie sau de alimentare cu energie electrică, dar în primul rând în cazurile unor tulburări civile grave, trebuia să existe modalităţi prin care forţele Oraşului să fie mobilizate în cel mai scurt timp posibil în locaţia afectată. Pentru autostrăzi nu exista şi nici nu putea exista alternativă.
Baley călătorise de câteva ori până atunci pe autostrăzi şi fusese de fiecare dată deprimat de pustietatea lor indecentă. Păreau situate la milioane de kilometri depărtare de pulsaţia vie şi caldă a Oraşului. Acum, conducând maşina de poliţie, autostrada se întindea în faţa ochilor săi aidoma interiorului unui vierme orb şi cav, deschizându-se permanent în alte secţiuni, cu fiecare curbă pe care o descria lin. Fără să se uite, Baley ştia că în urma lui un alt vierme orb şi cav se contracta şi închidea. Autostrada era excelent iluminată, dar luminile erau lipsite de sens în pustietate şi tăcere.
R. Daneel nu contribuia cu nimic la întreruperea tăcerii sau la umplerea golului aceluia. Privea drept înainte, neimpresionat de autostrada pustie, la fel cum fusese neimpresionat de expresul supraaglomerat.
Apoi, brusc, însoţiţi de şuierul ascuţit al sirenei, ieşiră de pe autostradă şi pătrunseră pe banda de vehicule a unui coridor din Oraş.
Din respect pentru trecut, benzile de vehicule continuau să fie marcate pe fiecare coridor important, deşi în prezent nu se putea vorbi despre alte vehicule decât maşinile de poliţie şi pompieri şi despre camioanele de aprovizionare, pietonii circulând perfect liniştiţi pe benzile respective. Acum se împrăştiară, fugind indignaţi, dinaintea sirenei lui Baley.
Detectivul însuşi răsuflă mai destins, când vacarmul mulţimii se abătu asupra sa, dar uşurarea fu doar temporară. După mai puţin de două sute de metri, cotiră pe alte coridoare mute, care duceau la poarta de acces în Oraşul Spaţial.
Erau aşteptaţi. În mod evident, gardienii îl cunoşteau pe R. Daneel din vedere şi, deşi ei înşişi oameni, încuviinţară din capete fără şovăială spre el.
Unul dintre gardieni se apropie de Baley şi-l salută cu politeţe militară perfectă, chiar dacă îngheţată. Era înalt şi grav, deşi nu un exponent perfect al fizicului spaţial pe care-l reprezenta R. Daneel.
— Cardul dumneavoastră de identitate, domnule, vă rog, rosti el.
Îi cercetă rapid, dar meticulos, documentul. Baley observă că gardianul purta mănuşi de culoarea pielii şi filtre nazale abia sesizabile.
Îl salută din nou şi-i restitui cardul.
— Dacă doriţi să faceţi un duş, urmă el, aici există un Personal pentru bărbaţi pe care îl puteţi utiliza.
Baley dori să răspundă că nu era necesar, dar R. Daneel îl trase uşor de mânecă, imediat ce gardianul îşi reluă postul.
— Partenere Elijah, spuse robotul, locuitorii Oraşului New York obişnuiesc să facă duş înainte de a pătrunde în Oraşul Spaţial. Îţi spun lucrul acesta deoarece ştiu că nu doreşti ca, din cauza lipsei de informaţii în această privinţă, să te pui pe tine sau pe noi într-o situaţie inconfortabilă. Te sfătuiesc, de asemenea, să te îngrijeşti de orice necesităţi fiziologice pe care le consideri cuvenite. În interiorul Oraşului Spaţial nu vor exista facilităţi de asemenea natură.
— Nu vor exista facilităţi de asemenea natură?! Imposibil!
— Mă refer, desigur, răspunse Daneel, la cele care pot fi utilizate de locuitorii Oraşului New York.
Pe chipul detectivului apăru o expresie de uimire evident ostilă.
— Regret situaţia, continuă R. Daneel, dar este vorba despre obiceiurile spaţiale.
Fără un cuvânt, Baley intră în Personal. Îl simţi, mai degrabă decât îl văzu, pe Daneel urmându-i.
„Mă controlează?” se întrebă el. „Se asigură dacă spăl de pe mine praful Oraşului?”
Pentru un moment se simţi furios şi fu de-a dreptul încântat de şocul pe care-l pregătea Oraşului Spaţial. Pe neaşteptate i se părea lipsit de importanţă că, practic, îndrepta un blaster spre propriul său piept.
Incinta Personalului era micuţă, dar bine echipată şi de-a dreptul antiseptică din punctul de vedere al curăţeniei. În aer se simţea un iz pişcător. Baley inspiră atent, derutat pentru moment.
„Ozon!” înţelese el brusc. „Incinta este scăldată în radiaţii ultraviolete.”
Un indicator luminos micuţ clipi de câteva ori, apoi rămase aprins, afişând textuclass="underline" „Vizitatorul este rugat să-şi scoată toate hainele şi pantofii şi să le depună în recipientul de dedesubt”.
Baley se conformă. Îşi scoase blasterul şi centura lui, pe care o fixă pe pielea goală. Simţi arma grea şi inconfortabilă.
Recipientul se închise şi hainele sale dispărură. Indicatorul se stinse, dar altul se aprinse ceva mai departe, anunţând: „Vizitatorul este rugat să-şi satisfacă necesităţile fiziologice şi apoi să utilizeze duşul indicat de săgeată”.
Baley se simţi aidoma unei piese modelate de la distanţă de marginile câmpurilor de forţă pe o linie de asamblare.
Primul său gest după ce intră în cabina micuţă pentru duş fu să deplieze capacul impermeabil al tocului blasterului şi să-l fixeze atent. În conformitate cu testele şi antrenamentele, ştia că-l putea scoate şi utiliza în mai puţin de cinci secunde.