— Totuşi planul dumneavoastră nu dă roade.
— Nu, încuviinţă Fastolfe cu tristeţe. Ceva nu merge. Resentimentele pământenilor faţă de roboţi blochează totul. Deşi aceiaşi roboţi i-ar putea însoţi pe oameni, netezind dificultăţile adaptării iniţiale la o planetă primitivă şi făcând practic procesul de colonizare.
— Ce se va obţine în felul acesta? Alte Lumi Exterioare?
— Nu. Lumile Exterioare au fost colonizate înainte ca Oraşele şi civismul să se fi răspândit pe Pământ. Noile colonii vor fi construite de oameni care deţin fondul specific Oraşelor plus începuturile unei societăţi C/Fe. Va fi o sinteză, o împerechere încrucişată. Aşa cum stau lucrurile actualmente, structura terestră va colapsa în viitorul apropiat, Lumile Exterioare vor degenera lent şi vor decădea într-un viitor ceva mai îndepărtat, dar noile colonii vor constitui o tulpină nouă şi sănătoasă, combinând elementele cele mai bune din ambele societăţi. Prin reacţia coloniilor faţă de vechile planete, inclusiv faţă de Pământ, noi înşine putem căpăta un suflu nou.
— Nu ştiu… Mi se pare destul de nebulos, dr. Fastolfe.
— Este un vis, de acord, dar gândiţi-vă la el. (Brusc, spaţialul se ridică în picioare.) Am petrecut cu dumneavoastră mai mult timp decât intenţionasem, ba chiar, de fapt, mai mult timp decât ne permit regulamentele de sănătate. Vă rog să mă scuzaţi.
Când Baley şi R. Daneel părăsiră domul, razele soarelui se revărsară din nou asupra lor, dar sub alt unghi şi cumva mai gălbui. Baley se întrebă într-o doară dacă nu cumva lumina solară putea să aibă un aspect diferit pe altă planetă. Poate mai puţin aspră şi insolentă. Mai acceptabilă…
Altă planetă? Spaţialul urât cu urechi clăpăuge îi umpluse mintea cu fantezii bizare. Oare medicii de pe Aurora priviseră cândva pruncul Fastolfe şi se întrebaseră dacă trebuia să i se acorde şansa maturizării? Nu era prea urât? Sau criteriile lor nu includeau şi aspectul fizic? Când devenise urâţenia o diformitate, şi ce diformităţi…
Când însă lumina naturală dispăru şi intrară pe prima uşă care ducea spre Personal, gândurile respective începură să se destrame.
Baley scutură din cap exasperat. Totul era ridicol. A-i sili pe pământeni să emigreze, să înfiinţeze o nouă societate, era un nonsens! De fapt, ce doreau spaţialii?
În ciuda strădaniilor, nu ajunse la nici o concluzie.
Lent, automobilul lor intră pe banda de vehicule. Realitatea reveni împrejurul lui Baley. Blasterul îl apăsa cald şi liniştitor pe şold. Viaţa vibrantă şi zgomotoasă a Oraşului era la fel de caldă şi confortabilă ca întotdeauna.
Pentru o clipă, imediat după ce pătrunse în Oraş, nasul îi furnică, percepând un iz vag şi efemer.
„Oraşul miroase”, îşi spuse el uluit.
Se gândi la cele douăzeci de milioane de oameni înghesuite între pereţii de oţel ai cavernei gigantice şi, pentru prima dată în viaţa sa, le simţi mirosul prin nările care-i fuseseră purificate de aerul din exterior.
„Pe o altă planetă s-ar putea să fie altfel?” se întrebă detectivul. „Pe o planetă cu mai puţini oameni şi mai mult aer… curat?”
Vacarmul după-amiezii Oraşului îl învălui însă din toate părţile, izul slăbi şi dispăru, iar Baley se simţi uşor ruşinat.
Apăsă lent maneta de propulsie şi accesă un volum energetic mai mare. Maşina de poliţie acceleră brusc, când pătrunse pe autostrada pustie.
— Daneel, spuse Baley.
— Da, Elijah?
— De ce mi-a spus Fastolfe toate lucrurile acelea?
— Bănuiesc că a dorit să îţi accentueze importanţa anchetei. Nu ne aflăm aici doar pentru a rezolva misterul unei crime, ci pentru a salva Oraşul Spaţial şi, o dată cu el, viitorul rasei umane.
— Cred că ar fi fost mai bine, rosti Baley sec, dacă mi-ar fi permis să văd scena crimei şi să discut cu cei care au descoperit cadavrul.
— Mă îndoiesc că ai fi putut descoperi ceva inedit, Elijah. Am fost destul de meticuloşi.
— Chiar aşa? Până acum n-aţi obţinut nimic. Nici un indiciu. Nici un suspect.
— Ai dreptate în privinţa aceasta. Răspunsul trebuie să se găsească în Oraşul New York. Pentru a fi totuşi exacţi, există un suspect.
— Poftim?! Până acum, n-ai pomenit nimic despre aşa ceva.
— Nu mi s-a părut necesar. Cu siguranţă, îţi dai seama că un suspect a existat din capul locului.
— Cine? Pentru Dumnezeu, despre cine-i vorba?
— Despre singurul pământean prezent la locul crimei. Comisarul Julius Enderby.
10. După-amiaza unui detectiv
Automobilul încetini, trase pe o parte a autostrăzii şi se opri lângă peretele orb de beton. După ce zumzetul motorului se opri, liniştea îi cuprinse densă şi apăsătoare.
Baley îl privi pe robotul de lângă el şi întrebă cu glas absurd de stins:
— Cine?
Secundele trecură în vreme ce detectivul aştepta răspunsul. O vibraţie slabă şi izolată crescu în intensitate, atinse un vârf minor, apoi se stinse. Fusese vreun alt echipaj de poliţie, care trecuse spre o misiune necunoscută, la un kilometru şi jumătate depărtare de ei. Sau poate o maşină de pompieri, gonind spre un incendiu.
O porţiune detaşată a minţii lui Baley se întrebă dacă exista vreun om care să cunoască toate autostrăzile ce şerpuiau prin măruntaiele Oraşului. Nu exista nici un moment din zi ori din noapte în care întregul sistem de autostrăzi să fie complet pustiu, totuşi existau probabil pasaje individuale în care nimeni nu mai pătrunsese de ani de zile. Brusc, cu o claritate devastatoare, detectivul îşi aminti o povestire pe care o vizionase în tinereţe.
Implica autostrăzile Oraşului Londra şi începea, destul de banal, cu o crimă. Asasinul fugise spre o ascunzătoare pregătită din vreme în ungherul unei autostrăzi, în al cărui colb paşii săi erau singurele urme lăsate în ultimul secol. În locul acela abandonat, el putea aştepta în siguranţă deplină încheierea căutării.
Ucigaşul cotise însă greşit, pe alt coridor, şi, în tăcerea şi singurătatea tunelurilor întortocheate, jurase — jurământ dement şi blasfemiator — că în ciuda Sfintei Treimi şi a tuturor sfinţilor, va ajunge în refugiul său.
Din momentul acela, nici unul dintre coridoarele pe care pornise nu fusese cel corect. Rătăcise printr-un labirint nesfârşit, de la sectorul Brighton până la Canalul Mânecii şi de la Coventry la Canterbury. Se afundase de-a pururi sub uriaşul Oraş Londra, de la un capăt la celălalt al acestuia, străbătând colţul sud-estic al Angliei medievale. Hainele i se transformaseră în zdrenţe şi pantofii i se scâlciaseră, puterile i se vlăguiseră, totuşi nu-l părăsiseră. Era obosit, epuizat, însă incapabil să se oprească. Putea doar să continue, întruna, dar de fiecare dată cotea pe coridorul greşit.
Uneori auzea zgomot de automobile, dar întotdeauna acestea se aflau pe coridorul vecin şi, oricât de tare s-ar fi grăbit (pentru că de acum ajunsese să dorească să se predea poliţiei), când ajungea în locul respectiv tunelul era pustiu. Câteodată întrezărea o ieşire foarte îndepărtată, care ar fi dus spre viaţa şi tumultul Oraşului, însă de fiecare dată aceasta se îndepărta cu fiecare pas al său, până ce trebuia să cotească… şi atunci ieşirea pierea.