— Bine… Cineva l-a recunoscut. Ca robot, vreau să spun.
— Stai aşa! îl opri Baley indignat. Nu-l poţi deosebi de un om.
— De ce nu?
— Tu ai putut? Eu n-am putut.
— Şi ce dovedeşte asta? Noi nu suntem experţi. Să presupunem că în mulţime s-ar fi aflat un tehnician de la uzinele de roboţi Westchester, un profesionist, un om care şi-a petrecut toată viaţa proiectând şi construind roboţi. El a sesizat ceva straniu la R. Daneel — poate felul în care vorbeşte sau se mişcă — şi a căzut pe gânduri. Poate că i-a spus soţiei sale, iar ea le-a spus câtorva prietene, după care zvonul s-a stins. Era prea improbabil. Oamenii nu puteau crede aşa ceva. Atât doar că zvonul a ajuns la Jessie înainte să se fi stins.
— Poate, făcu Baley neîncrezător, totuşi ce spui despre alocarea unei garsoniere pentru două persoane?
Comisarul strânse din umeri şi comută intercomul. După ce vorbi câteva clipe, anunţă:
— Secţiunea Q-27 este tot ce pot aranja. Nu-i un cartier foarte grozav.
— Merge, încuviinţă Baley.
— Apropo, unde-i R. Daneel acum?
— Ne examinează arhiva. Încearcă să culeagă informaţii despre agitatorii medievalişti.
— Dumnezeule, sunt milioane!
— Ştiu, dar asta îşi doreşte.
Baley porni spre uşă, apoi se întoarse, pe jumătate mânat de instinct, şi întrebă:
— Comisare, Sarton ţi-a vorbit vreodată despre programul Oraşului Spaţial? Mă refer la introducerea culturii C/Fe.
— La ce?!
— La introducerea roboţilor.
— Ocazional.
Tonul lui Enderby nu era foarte interesat.
— Ţi-a explicat vreodată planul Oraşului Spaţial?
— Da, o sănătate mai bună, ridicarea nivelului de trai… Chestiile obişnuite, nu m-au impresionat. Bineînţeles, i-am dat dreptate. Am încuviinţat din cap şi aşa mai departe. Ce puteam face? Totul este să-i bine dispui şi să speri că noţiunile lor se păstrează în limita raţiunii. Poate că-ntr-o bună zi…
Baley aşteptă, dar comisarul nu mai spuse ce se putea întâmpla într-o bună zi.
— A pomenit ceva şi despre emigrare? se interesă detectivul.
— Despre emigrare? Niciodată! A-i permite unui pământean accesul pe o Lume Exterioară este ca şi cum ai găsi un asteroid de diamante în inelele lui Saturn.
— Mă referam la emigrarea pe planete necolonizate. Enderby îi răspunse doar printr-o privire de incredulitate.
Baley aşteptă câteva clipe, după care întrebă direct:
— Ce este cerebro-analiza, comisare? Ai auzit vreodată despre ea?
Faţa rotundă a celuilalt nu-şi schimbă expresia; nici măcar nu clipi din ochi.
— Nu, răspunse el cu glas egal, ce-ar trebui să fie?
— Nimic, doar un termen pe care l-am auzit.
Părăsi cabinetul şi reveni la biroul său, cufundându-se în gânduri. În mod clar, comisarul nu putea fi un actor atât de bun. Iar în cazul acesta…
La 16:05, Baley o sună pe Jessie ca s-o anunţe că nu va veni seara acasă şi probabil nici în serile următoare. După aceea, de abia mai putu să scape de ea.
— Ai probleme, Lije? Eşti în pericol?
Un poliţist se află permanent într-un anumit grad de pericol, îi explică el relaxat, dar n-o mulţumi.
— Unde vei locui?
Baley nu-i destăinui adresa.
— Dacă vă simţiţi singuri la noapte, îi spuse, mergeţi la mama ta.
Întrerupse legătura brusc, ceea ce poate că a fost mai bine.
La 16:20, Baley telefonă la Washington. Trecu destul de mult timp până-l găsi pe bărbatul căutat şi aproape la fel de mult până îl convinse că ar trebui să vină la New York în ziua următoare. Până la 16:40, reuşise s-o facă.
La 16:55, comisarul părăsi serviciul, trecând pe lângă Baley cu un surâs nesigur. Aproape imediat după aceea plecă tot personalul din schimbul de dimineaţă. Puţinii poliţişti care lucrau în tura de după-amiază apărură pe rând, salutându-l pe detectiv cu tonuri variate de surpriză.
R. Daneel veni cu un teanc de hârtii.
— Ce sunt astea? întrebă Baley.
— O listă cu persoanele care ar putea aparţine unei organizaţii medievaliste.
— Câte sunt?
— Pe listă sunt un milion, dar nu reprezintă decât o parte.
— Intenţionezi să le verifici pe toate?
— În mod evident, aşa ceva ar fi imposibil.
— Vezi tu, Daneel, aproape toţi pământenii sunt medievalişti, într-un fel sau altul. Comisarul, Jessie, eu însumi… Să-l luăm de pildă pe comisar. I-ai văzut…
Fusese gata să spună „ochelarii”, apoi îşi amintise că pământenii trebuia să se apere reciproc şi că faţa comisarului trebuia protejată şi la figurat, nu numai la sensul propriu. De aceea sfârşi jalnic:
— …podoabele oculare?
— Da, le-am observat, încuviinţă R. Daneel, dar am considerat că poate nu ar fi politicos să mă refer la ele. Nu am mai zărit asemenea podoabe la alţi locuitori din Oraşul New York.
— Sunt nişte obiecte care se utilizau foarte demult.
— Au vreun scop?
— Cum ai obţinut lista? schimbă brusc vorba Baley.
— Folosindu-mă de o maşină. Ajunge să îi specifici delictul care te interesează şi ea face totul. I-am cerut să scaneze toate cazurile de tulburare a ordinii publice care au implicat roboţi în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Altă maşină a scanat toate ziarele Oraşului New York în aceeaşi perioadă, căutând numele celor implicaţi în declaraţii nefavorabile la adresa roboţilor sau locuitorilor Lumilor Exterioare. Este uluitor câte au putut face în trei ore. După aceea, tot maşinile au eliminat de pe listă numele celor care nu mai sunt în viaţă.
— Te surprinde? Crezusem că şi pe Lumile Exterioare există calculatoare.
— Există, desigur, şi încă de multe feluri. Foarte avansate, totuşi nici unul atât de masiv şi complex precum cele de aici. Bineînţeles, nu trebuie să uiţi faptul că nici cea mai mare dintre Lumile Exterioare nu are măcar populaţia unuia dintre Oraşele voastre şi de aceea nu este necesară o complexitate de această natură.
— Tu ai fost vreodată pe Aurora? întrebă detectivul.
— Nu, am fost asamblat aici, pe Pământ.
— Atunci de unde ştii despre calculatoarele de pe Lumile Exterioare?
— Mi se pare evident, partenere Elijah. Baza mea de date s-a fundamentat pe cea a răposatului dr. Sarton. Te pot asigura că deţin o mulţime de materiale curente despre Lumile Exterioare.
— Am înţeles. Tu poţi mânca, Daneel?
— Sunt acţionat de energie atomică. Crezusem că ştiai asta.
— N-am uitat nici o clipă, te asigur, dar nu te-am întrebat dacă trebuie să te hrăneşti, ci dacă poţi să mănânci. Dacă poţi să introduci mâncare în gură, s-o mesteci şi s-o înghiţi. Mi se pare un amănunt important în tentativa de a semăna cu un om.
— Ţi-am înţeles observaţia. Da, pot să efectuez operaţiile mecanice de masticare şi ingerare. Desigur capacitatea mea este relativ limitată şi, mai devreme sau mai târziu, trebuie să evacuez materialul ingerat din ceea ce ai putea numi „stomacul” meu.
— Perfect. Poţi regurgita, sau orice altă metodă utilizezi, diseară, în liniştea garsonierei noastre. Ideea este că mi-e foame. Am scăpat prânzul, fir-ar al naibii, şi vreau să fii cu mine când mănânc, dar nu poţi să stai şi să nu mănânci, fără să nu atragi atenţia. Dacă însă poţi mânca, totul e-n regulă. Să mergem!
Cantinele Secţiunilor erau identice în tot Oraşul New York. În plus, Baley fusese în Washington, Toronto, Los Angeles, Londra şi Budapesta în interes de serviciu, iar cantinele de acolo erau absolut la fel. Poate că situaţia fusese alta în epocile medievale, când limbile diferiseră, ca şi alimentaţia, dar, în ziua de azi, produsele pe bază de enzime erau aceleaşi de la Shanghai la Taşkent şi de la Winnipeg la Buenos Aires. Poate că engleza nu semăna cu cea vorbită pe timpul lui Shakespeare ori Churchill, dar era melanjul utilizat pe toate continentele şi, cu unele modificări, pe Lumile Exterioare.