Ignorând însă limba şi alimentaţia, existau similitudini şi mai profunde. Peste tot exista izul specific, indefinibil, dar complet caracteristic, de „cantină”. Coada triplă de aşteptare, care avansa lent, pentru a converge la uşă şi a se diviza din nou în dreapta, stânga şi centru… Vacarmul oamenilor care vorbeau şi se mişcau, dublat de zăngănitul specific al veselei din plastic… Strălucirea lemnului artificial, extrem de lustruit, plafonierele din sticlă aflate la înălţime, mesele lungi, mirosul de aburi calzi…
Baley avansă treptat, o dată cu coada (în ciuda intervalului relativ larg al orelor între care puteai lua masa, o aşteptare de zece minute era aproape inevitabilă) şi se adresă lui R. Daneel mânat de o curiozitate bruscă:
— Poţi să zâmbeşti?
— Scuză-mă, Elijah, vrei să repeţi? zise R. Daneel, care privea absorbit, deşi detaşat, interiorul cantinei.
— Mă întrebam dacă poţi să zâmbeşti, şopti detectivul.
R. Daneel zâmbi. Gestul fu neaşteptat şi surprinzător. Buzele i se arcuiră şi pielea de deasupra colţurilor gurii se cută. Totuşi numai gura fusese cea care surâsese. Restul feţei robotului rămăsese nemişcat.
Baley clătină din cap.
— Nu te obosi s-o faci, Daneel. Nu te ajută cu nimic.
Se aflau la intrare. Pe rând, persoanele de la coadă îşi introduceau cardurile alimentare în fanta cuvenită şi aşteptau să fie scanate. Clic… clic… clic…
Cândva, cineva calculase că o cantină care funcţiona perfect putea admite două sute de persoane pe minut, toate cardurile fiind scanate complet pentru a împiedica schimbarea cantinei, sărirea meselor şi diluarea raţiilor. Se calculase de asemenea cât de lungă trebuia să fie coada de aşteptare pentru o eficienţă maximă şi cât timp se pierdea când o persoană necesita tratament special.
Din acest motiv era întotdeauna o calamitate să întrerupi clicurile acelea regulate prin trecerea la ghişeul manual, aşa cum făcură Baley şi R. Daneel, pentru a obţine un card special de la şefa de tură.
Jessie, care fusese asistentă dietetician, îi explicase cândva lui Baley:
— Dă totul peste cap. Anulează estimările de consum şi inventar. Determină verificări speciale. Trebuie să confrunţi situaţia cu toate cantinele Secţiunii, pentru a te asigura că dezechilibrul bilanţului nu este prea mare. Săptămânal se alcătuieşte un bilanţ separat şi dacă s-a întâmplat o neregulă şi eşti excedentar, întotdeauna va fi vina ta, niciodată a conducerii Oraşului, pentru că a eliberat carduri speciale în stânga şi-n dreapta. Ah, nu! Iar când anunţi că pentru masa respectivă s-a anulat opţiunea alegerii, ce-ţi mai aud urechile de la oamenii de la coadă! întotdeauna vinovaţii sunt cei de la tejghea…
Baley auzise povestea completă, aşa că înţelegea privirea rece şi veninoasă pe care o primi din partea femeii aflate înapoia ghişeului. Ea completă rapid câteva detalii — Secţiunea de domiciliu, ocupaţia, motivul pentru care lua masa în altă cantină („probleme de serviciu”, un motiv cu adevărat iritant, dar imposibil de contestat). După aceea, împături hârtia cu mişcări ferme ale degetelor şi o împinse într-o fantă. Un calculator o recepţionă, îi devoră conţinutul şi digeră informaţia.
Femeia se întoarse apoi spre R. Daneel.
Baley anunţă partea cea mai neplăcută.
— Prietenul meu nu este din Oraş, spuse el. Femeia îl privi acum realmente şi complet scandalizată.
— Oraşul de reşedinţă, vă rog, rosti ea.
— Toate înregistrările vor fi trecute în creditul Departamentului poliţie, interveni din nou Baley. Detaliile nu sunt necesare. Probleme de serviciu.
Cu un gest scurt, femeia trase un chitanţier de permise şi completă datele necesare în cod maşină, lovind tastele cu mişcări experte ale primelor două degete de la mâna dreaptă.
— Cât timp veţi lua masa aici? întrebă ea.
— Cât va fi necesar, răspunse Baley.
— Apăsaţi degetele aici, indică femeia răsucind spre ei formularul.
Baley simţi un mic fior de emoţie, când degetele perfect egale şi cu unghii lustruite ale lui R. Daneel apăsară în locul arătat. Speră din toată inima ca spaţialii să nu fi uitat să-i prevadă şi amprente digitale.
Femeia luă formularul şi-l introduse în maşina atotprimitoare de lângă ea. Aceasta nu răspunse prin nici o eructaţie şi Baley răsuflă uşurat.
Primiră carduri metalice mici, de un roşu strălucitor, culoare care însemna „temporar”.
— Fără opţiuni, îi anunţă femeia. Săptămâna asta avem probleme. Masa DF.
Porniră spre DF.
— Am impresia, spuse R. Daneel, că majoritatea oamenilor voştri mănâncă regulat în asemenea cantine.
— Da. Bineînţeles, este destul de neplăcut să mănânci într-o cantină străină, pentru că nu cunoşti pe nimeni. În propria ta cantină, lucrurile stau altfel. Ai locul tău unde stai de fiecare dată şi eşti cu familia şi cu prietenii. Mai ales când eşti tânăr, mesele reprezintă momentele cele mai luminoase ale zilei.
Baley surâse, reamintindu-şi propria tinereţe.
Se părea că masa DF se număra printre cele rezervate persoanelor aflate în tranzit. Indivizii deja aşezaţi acolo îşi priveau farfuriile stânjeniţi şi nu discutau între ei. Trăgeau cu coada ochiului, invidioşi, spre numeroşii meseni care hohoteau la alte mese.
„Nimeni nu se simte mai inconfortabil”, gândi Baley, „decât cel care mănâncă în altă Secţiune decât a lui. Fie pâinea cât de rea -după cum zice vechiul proverb — tot mai bună-n cantina ta.” Oricâţi biochimişti alimentari ar fi jurat că nu exista nici o deosebire faţă de hrana servită oriunde altundeva, de pildă în Johannesburg, cea pe care o mânca în cantina lui i se părea mult mai gustoasă.
Se aşeză pe un taburet şi R. Daneel luă loc lângă el.
— Nu poţi să alegi între feluri diferite de mâncare, spuse detectivul, aşa că apasă comutatorul acela şi aşteaptă.
Peste două minute, un disc glisă în tăblia mesei şi de sub el se ridică un platou.
— Cartofi piure, sos de zimoviţel şi marmeladă de caise. Asta e…, făcu Baley.
O furculiţă şi două felii de pâine integrală din enzime apărură într-o adâncitură aflată imediat în faţa grilajului scund ce urma linia mediană a mesei.
— Dacă doreşti, vorbi cu glas scăzut R. Daneel, poţi lua porţia mea.
Pentru o clipă Baley fu scandalizat, apoi îşi reaminti şi murmură:
— Ar fi o încălcare a manierelor. Dă-i drumul şi mănâncă! Detectivul mâncă sârguincios, dar fără relaxarea ce permite o satisfacţie deplină. Ocazional, trase prudent cu ochiul spre robot. R. Daneel mesteca prin mişcări precise ale maxilarelor. De fapt, prea precise. Nu părea defel natural.
Ciudat! Acum când Baley ştia cu siguranţă că R. Daneel era robot, distingea limpede tot felul de detalii. De exemplu, când R. Daneel înghiţea, nu exista nici o mişcare a mărului lui Adam.
Pământeanul nu se simţea totuşi deranjat prea mult. Oare se obişnuise cu creatura? Presupunând că oamenii ar fi colonizat o planetă nouă (interesant cum ideea aceasta îl obseda, de când Fastolfe i-o strecurase în minte), presupunând că Bentley, de exemplu, ar fi fost pe punctul de a părăsi Pământul, s-ar fi putut ca băiatului să nu-i mai pese că munceşte şi trăieşte alături de roboţi? De ce nu? Spaţialii înşişi o făceau.