— Eşti gata, Daneel? se adresă el brusc robotului.
— Da, Elijah.
Părăsiră cantina şi planul de a scăpa de urmăritori era acum clar pentru Baley.
Adolescenţii au un joc pe care-l numesc „alergare pe benzi”. Regulile sale variază în privinţe minore de la un Oraş la altul, dar esenţa rămâne aceeaşi. Un băiat din San Francisco se poate alătura fără probleme unui joc în Cairo.
Scopul jocului este de a ajunge din punctul A în punctul B utilizând sistemul de tranzit rapid al Oraşului, astfel încât „vulpoiul” să se descotorosească de cât mai mulţi „copoi”. Vulpoiul care izbuteşte să ajungă singur la destinaţie este cu adevărat iscusit, acelaşi lucru putând fi afirmat şi despre un copoi care nu-i pierde urma.
Jocul se desfăşoară de obicei în perioada de vârf a traficului serii, când densitatea navetiştilor îi măreşte simultan gradul de risc şi de complexitate. Vulpoiul porneşte primul, deplasându-se în sus şi în jos pe benzile acceleratoare. El se străduieşte din răsputeri să acţioneze cât mai imprevizibil, rămânând nemişcat pe o bandă cât mai mult timp posibil, pentru ca după aceea să sară brusc într-o direcţie aleatorie. Va traversa apoi repede câteva benzi, pentru ca să rămână din nou neclintit.
Vai de copoiul care, din neatenţie, s-a abătut cu o bandă prea departe! înainte de a-şi fi dat seama de eroare, doar dacă nu este extraordinar de agil, a trecut de vulpoi sau a rămas mult în urma lui. Un vulpoi inteligent îi va amplifica greşeala, deplasându-se rapid în direcţia opusă.
O regulă destinată să înzecească complexitatea urmăririi o constituie îmbarcarea pe benzile locale sau chiar pe expresuri, pentru a coborî pe partea opusă. Evitarea lor completă este incorectă, dar şi folosirea exagerată.
Atracţia jocului este mai greu de înţeles pentru un adult, în special pentru unul care n-a participat el însuşi la joc în adolescenţă. Jucătorii sunt trataţi cu asprime de călătorii obişnuiţi, cu care se intersectează în mod inevitabil. Sunt persecutaţi de poliţişti şi pedepsiţi de părinţi. Sunt înfieraţi în şcoli şi subeterice. Anual, patru-cinci adolescenţi mor în timpul jocurilor, câteva zeci sunt răniţi, iar mulţi pietoni inocenţi sunt afectaţi în diverse grade.
Cu toate acestea, nu se poate întreprinde nimic pentru anihilarea bandelor de jucători. Cu cât pericolul este mai mare, cu atât jucătorii obţin premiul cel mai râvnit — stima din ochii concurenţilor. Un învingător are dreptul să se împăuneze, iar un vulpoi celebru este privit cu admiraţie.
Chiar şi acum, Baley îşi reamintea cu satisfacţie că el fusese, cândva, alergător pe benzi. Odată, condusese un grup de douăzeci de adolescenţi din sectorul Concourse până la graniţa cu Queens, traversând trei expresuri. Pe durata a două ore, neobosit şi neîncetat, scăpase de unii dintre cei mai agili copoi din Bronx şi ajunsese singur la destinaţie. Despre cursa aceea se vorbise luni de zile.
Desigur, acum detectivul trecuse de patruzeci de ani. Nu mai alergase pe benzi de douăzeci de ani, dar nu uitase unele şiretlicuri. Ceea ce pierduse în agilitate câştigase în alte privinţe. Era poliţist. Nimeni, decât un alt poliţist la fel de experimentat ca el, nu putea cunoaşte Oraşul la fel de bine, ştiind unde începeau şi unde se terminau aproape toate străduţele cu pereţi metalici.
Se îndepărtă de cantină cu pas vioi, dar nu foarte rapid. Dintr-o clipă în alta, se aştepta să audă înapoia sa strigătuclass="underline" „Robot, robot!” Momentele acelea de început erau cele mai riscante. Practic îşi numără paşii, până simţi sub tălpi prima bandă acceleratoare.
Se opri o clipă, în timp ce R. Daneel i se alătură cu o mişcare lină.
— Mai sunt după noi? se interesă Baley în şoaptă.
— Da. Se apropie.
— Asta nu va dura, zise detectivul sigur pe sine.
Privi benzile ce se întindeau în ambele părţi, cu încărcătura lor umană gonind în stânga tot mai rapid pe măsură ce distanţa faţă de el creştea. Simţise benzile sub tălpi de multe ori în fiecare zi a vieţii sale, dar nu-şi mai flexase genunchii, pregătindu-se să alerge, de peste şapte mii de zile. Încercă vechiul fior familiar şi respiraţia i se acceleră.
Aproape că uitase singura ocazie în care-l prinsese pe Ben participând la joc. Îi făcuse o morală teribilă şi îndelungată, ameninţând că-l va pune sub supravegherea poliţiei.
Uşor, iute, cu o viteză de două ori mai mare decât cea „sigură”, sui de pe o bandă pe alta, aplecându-se mult înainte pentru a se împotrivi accelerării. Banda locală zumzăia pe lângă el. Pentru o clipă, păru că avea să treacă pe ea, dar, brusc, renunţă, strecurându-se printre oameni, pe măsură ce mulţimile se îndeseau pe benzile mai lente.
Se opri şi se lăsă purtat cu numai 25 km/h.
— Câţi ne mai urmăresc, Daneel?
— Numai unul, Elijah.
Robotul se afla lângă el, imperturbabil şi fără să gâfâie.
— Probabil că a fost şi el bun la vremea lui, dar nu va rezista.
Încrezător în sine, Baley trăia un sentiment pe jumătate amintit din zilele tinereţii, compus din impresia apartenenţei la un ritual mistic exclusivist, din senzaţia pur fizică a curentului ce-i biciuia faţa şi din fiorul subtil de pericol.
— Asta se numeşte „trasul pe sfoară lateral”, îl anunţă cu glas scăzut pe R. Daneel.
Mergea cu paşi mari pe o bandă, ocolindu-i cu minimum de efort pe călătorii care staţionau pe ea. Continuă să avanseze, apropiindu-se mereu de marginea benzii, până ce deplasarea permanentă a capului său prin mulţime devenea hipnotică în mişcarea ei constantă… aşa cum şi intenţiona.
Apoi, păstrând acelaşi ritm, se deplasă cinci centimetri în lateral şi trecu pe banda adiacentă. Simţi muşchii coapselor încordându-se dureros, în strădania de a-şi păstra echilibrul fără a se trăda.
Traversă iute un grup de navetişti şi ajunse pe banda de 72 km/h.
— Cum stă treaba? se interesă el.
— E tot după noi, sosi răspunsul calm.
Buzele lui Baley se subţiară. Nu-i mai rămânea decât să se folosească de platformele mişcătoare, ceea ce necesita o coordonare cu adevărat deosebită; poate chiar mai mult decât mai păstrase el.
Privi în jur iute. Unde se găseau acum? Strada B-22 trecu ca un fulger. Baley făcu un calcul rapid şi porni imediat. Urcă pe benzile rămase, lin şi fără să se clatine, apoi sări pe platforma benzii locale.
Chipurile impersonale ale bărbaţilor şi femeilor, blazate de plictiseala drumului pe benzi, fură brusc trezite la indignare, când Baley şi R. Daneel se cocoţară la bord, strecurându-se printre balustrade.
— Alo! zbieră ascuţit o femeie, prinzându-şi cu o mână pălăria.
— Scuze, gâfâi Baley.
Se înghesui printre cei care stăteau în picioare şi, cu o ultimă şerpuire, ajunse în cealaltă parte a platformei. În ultima clipă, un pasager îmbrâncit îl înghionti zdravăn în spate şi Baley se împiedică.
Încercă disperat să-şi regăsească echilibrul. Se împletici peste separaţia dintre două benzi şi modificarea bruscă de viteză îl făcu să cadă în genunchi şi apoi într-o parte.
Pentru o fracţiune de secundă, îşi imagină, panicat, oamenii ciocnindu-se de el şi răsturnându-se, un haos care se răspândea peste benzi, unul dintre acele detestate „ambuteiaje umane” ce duceau la spitalizarea a zeci de persoane, cu fracturi ale membrelor.
Însă braţul lui R. Daneel apăru imediat sub el şi Baley se simţi ridicat cu o forţă ce o depăşea mult pe cea a unui bărbat obişnuit.
— Mulţumesc, icni detectivul dar nu avu timp pentru mai multe cuvinte.
Coborî iute pe benzile de decelerare, urmând un şablon complicat, astfel gândit încât tălpile sale să ajungă pe benzile articulate în V ale unui expres exact în punctul de traversare. Fără să-şi piardă ritmul, acceleră din nou şi traversă iarăşi un expres.
— Ne mai urmăreşte, Daneel?
— Nu văd pe nimeni, Elijah.
— E-n regulă. Să ştii că ai fi fost un alergător pe benzi de mâna-ntâi! Hopa, repede, repede!
Trecură ca un vârtej pe altă bandă locală şi coborâră benzile, zăngănind, până la o uşă mare, cu aspect oficial. Un paznic se ridică, întâmpinându-i.
Baley îşi arătă scurt legitimaţia.
— Probleme de serviciu!
Intrară.
— Este o centrală atomoelectrică, explică scurt Baley. În felul ăsta, ne-au pierdut complet urma.
Mai fusese în centrale atomoelectrice, ba chiar şi în aceasta. Familiaritatea nu-i diminua sentimentul inconfortabil de veneraţie, amplificat de amintirea obsedantă că, odată, propriul său tată ocupase o poziţie de vârf în ierarhia unei asemenea uzine electrice. Asta înainte ca…
Erau înconjuraţi de zumzetul generatoarelor gigantice ascunse în puţul principal al centralei, de izul uşor înţepător al ozonului din aer şi de ameninţarea sumbră şi tăcută a liniilor roşii ce marcau limitele dincolo de care nimeni nu putea să treacă fără costum protector.
Undeva prin centrală (Baley nu ştia locul precis) se consuma zilnic o jumătate de kilogram de material fisionabil. Tot zilnic, produsele fisiunii radioactive, aşa-numitele „cenuşi fierbinţi”, erau propulsate de curenţi de aer de înaltă presiune, prin conducte din plumb, spre peşteri submarine aflate la cincisprezece kilometri depărtare şi la aproape un kilometru sub fundul oceanului. Uneori Baley se întreba ce se va întâmpla când peşterile acelea aveau să fie umplute.
Pe un ton brusc grosolan, i se adresă lui R. Daneeclass="underline"
— Stai departe de liniile roşii!
După aceea, îşi aduse aminte şi adăugă stingherit:
— Deşi cred că asta nu contează pentru tine.
— Este vorba despre radioactivitate?
— Da.
— Atunci contează şi pentru mine. Radiaţiile gamma distrug echilibrul delicat al unui creier pozitronic şi mă vor afecta chiar mai repede decât te-ar afecta pe tine.
— Vrei să spui că te-ar ucide?
— Aş necesita un nou creier pozitronic. Deoarece nu există două creiere pozitronice identice, aş fi un individ nou. Daneel cel cu care vorbeşti acum ar fi, ca să spun aşa, mort.
Baley îl cercetă neîncrezător.
— Nu ştiusem asta… Pe-aici — suim pe rampele astea.
— Amănuntul nu a fost făcut public. Oraşul Spaţial doreşte să îi convingă pe pământeni de utilitatea celor ca mine, nu de slăbiciunile noastre.
— Atunci mie de ce-mi spui?
R. Daneel se întoarse cu totul spre tovarăşul său.
— Tu eşti partenerul meu, Elijah. Este bine să îmi cunoşti slăbiciunile şi lipsurile.
Baley îşi drese glasul şi nu mai avu nimic de adăugat.
— Mergem în direcţia asta, explică el peste câteva momente, şi ieşim la patru sute de metri de garsonieră.