Coborî iute pe benzile de decelerare, urmând un şablon complicat, astfel gândit încât tălpile sale să ajungă pe benzile articulate în V ale unui expres exact în punctul de traversare. Fără să-şi piardă ritmul, acceleră din nou şi traversă iarăşi un expres.
— Ne mai urmăreşte, Daneel?
— Nu văd pe nimeni, Elijah.
— E-n regulă. Să ştii că ai fi fost un alergător pe benzi de mâna-ntâi! Hopa, repede, repede!
Trecură ca un vârtej pe altă bandă locală şi coborâră benzile, zăngănind, până la o uşă mare, cu aspect oficial. Un paznic se ridică, întâmpinându-i.
Baley îşi arătă scurt legitimaţia.
— Probleme de serviciu!
Intrară.
— Este o centrală atomoelectrică, explică scurt Baley. În felul ăsta, ne-au pierdut complet urma.
Mai fusese în centrale atomoelectrice, ba chiar şi în aceasta. Familiaritatea nu-i diminua sentimentul inconfortabil de veneraţie, amplificat de amintirea obsedantă că, odată, propriul său tată ocupase o poziţie de vârf în ierarhia unei asemenea uzine electrice. Asta înainte ca…
Erau înconjuraţi de zumzetul generatoarelor gigantice ascunse în puţul principal al centralei, de izul uşor înţepător al ozonului din aer şi de ameninţarea sumbră şi tăcută a liniilor roşii ce marcau limitele dincolo de care nimeni nu putea să treacă fără costum protector.
Undeva prin centrală (Baley nu ştia locul precis) se consuma zilnic o jumătate de kilogram de material fisionabil. Tot zilnic, produsele fisiunii radioactive, aşa-numitele „cenuşi fierbinţi”, erau propulsate de curenţi de aer de înaltă presiune, prin conducte din plumb, spre peşteri submarine aflate la cincisprezece kilometri depărtare şi la aproape un kilometru sub fundul oceanului. Uneori Baley se întreba ce se va întâmpla când peşterile acelea aveau să fie umplute.
Pe un ton brusc grosolan, i se adresă lui R. Daneeclass="underline"
— Stai departe de liniile roşii!
După aceea, îşi aduse aminte şi adăugă stingherit:
— Deşi cred că asta nu contează pentru tine.
— Este vorba despre radioactivitate?
— Da.
— Atunci contează şi pentru mine. Radiaţiile gamma distrug echilibrul delicat al unui creier pozitronic şi mă vor afecta chiar mai repede decât te-ar afecta pe tine.
— Vrei să spui că te-ar ucide?
— Aş necesita un nou creier pozitronic. Deoarece nu există două creiere pozitronice identice, aş fi un individ nou. Daneel cel cu care vorbeşti acum ar fi, ca să spun aşa, mort.
Baley îl cercetă neîncrezător.
— Nu ştiusem asta… Pe-aici — suim pe rampele astea.
— Amănuntul nu a fost făcut public. Oraşul Spaţial doreşte să îi convingă pe pământeni de utilitatea celor ca mine, nu de slăbiciunile noastre.
— Atunci mie de ce-mi spui?
R. Daneel se întoarse cu totul spre tovarăşul său.
— Tu eşti partenerul meu, Elijah. Este bine să îmi cunoşti slăbiciunile şi lipsurile.
Baley îşi drese glasul şi nu mai avu nimic de adăugat.
— Mergem în direcţia asta, explică el peste câteva momente, şi ieşim la patru sute de metri de garsonieră.
Era o garsonieră sărăcăcioasă, pentru clasele inferioare. O cămăruţă şi două paturi. Două scaune pliante şi un dulap în perete. Un ecran subeteric încorporat, care nu permitea reglaje manuale şi funcţiona numai la ore fixe, fără a putea fi oprit. Nu exista chiuvetă, nici măcar una neactivată, şi nici facilităţi pentru gătitul mâncării sau pentru fierberea apei. Într-un colţ al încăperii se afla o conductă mică pentru evacuarea deşeurilor, un obiect strict funcţional, fără ornamente, de-a dreptul urât.
— Asta-i, strânse din umeri Baley. Cred c-o să putem rezista.
R. Daneel se apropie de dispozitivul pentru evacuarea deşeurilor. Cămaşa i se desfăcu sub atingere, dezvăluind pieptul neted şi aparent musculos.
— Ce faci? se interesă Baley.
— Elimin mâncarea ingerată. Dacă aş ţine-o prea mult, s-ar descompune şi aş deveni dezagreabil.
Robotul plasă două degete cu atenţie sub un mamelon şi execută o serie de apăsări. Pieptul i se desfăcu longitudinal. R. Daneel introduse mâna şi, dintr-o masă de metal strălucitor, extrase un sac subţire, transparent, parţial umplut. Îl deschise, în timp ce Baley privea aproape oripilat.
R. Daneel ezită, apoi rosti:
— Mâncarea este perfect curată. Eu nu salivez şi nici nu mestec. A fost introdusă în esofag prin sucţiune. Este comestibilă.
— E-n regulă, încuviinţă Baley încetişor. Nu mi-e foame. Scapă de ea.
Detectivul aprecie că sacul care juca rolul unui stomac pentru robot era fabricat din plastic fluorcarbon. Cel puţin, mâncarea nu se lipise de el. Ieşea imediat şi fu evacuată, puţin câte puţin, prin conductă. „Risipă de mâncare bună”, nu putu el să nu se gândească.
Se aşeză pe unul dintre paturi, îşi scoase cămaşa şi spuse:
— Îţi propun ca mâine s-o începem de dimineaţă.
— Există un motiv anume?
— Cel puţin deocamdată locaţia acestei garsoniere nu este cunoscută de „amicii” noştri, sau cel puţin aşa sper. Dacă plecăm devreme, suntem mai în siguranţă. După ce ajungem în primărie, trebuie să decidem dacă parteneriatul nostru mai este practic.
— Crezi că s-ar putea să nu mai fie?
Baley strânse din umeri şi răspunse morocănos:
— Nu putem proceda zilnic aşa.
— Mie mi se pare…
R. Daneel fu întrerupt de ledul roşu-strălucitor al semnalului de apel de la uşă.
Baley se sculă fără zgomot şi-şi scoase blasterul. Semnalul clipi din nou.
Detectivul se apropie silenţios de uşă, puse degetul mare pe contactul armei şi acţionă comutatorul de activare a transparenţei unidirecţionale a vizorului. Nu era un vizor prea grozav, ci mic şi cu efect de distorsiune, totuşi suficient pentru a-şi putea vedea fiul în faţa uşii.
Baley acţionă rapid. Deschise uşa, îl prinse cu brutalitate pe Ben de încheietură, când băiatul ridică mâna ca să sune pentru a treia oară, şi-l trase înăuntru.
Privirea de spaimă şi uimire dispăru de abia treptat din ochii lui Ben, care rămase gâfâind, sprijinit de peretele în care fusese propulsat. Îşi frecă încheietura mâinii.
— Tată, rosti el pe un ton supărat, nu trebuia să mă strângi aşa tare!
Baley privea prin vizorul uşii pe care o închisese fulgerător. Din câte îşi dădea seama, coridorul era pustiu.
— Ai văzut pe cineva pe-afară, Ben?
— Nu. Am venit doar ca să văd dacă n-ai păţit ceva.
— De ce aş fi păţit?
— Nu ştiu. Aşa zicea mama. Plângea şi zicea că trebuie să te găsesc. Dacă nu veneam eu, voia să vină chiar ea şi atunci nu garanta ce o să se-ntâmple. M-a obligat să vin, tată.
— Cum m-ai găsit? întrebă Baley. Mama ştia unde sunt?
— Nu, nu ştia. Am sunat la tine la serviciu.
— Şi ţi-au spus?
Ben păru surprins de tonul tatălui său şi răspunse nesigur:
— Sigur că da. N-ar fi trebuit s-o facă?
Baley şi Daneel schimbară priviri. Detectivul se ridică greoi.
— Unde-i mama acum? întrebă el. În apartament?
— Nu, am mers la bunica la masă şi am rămas acolo. Acum ar trebui să mă-ntorc la ele. Asta dacă n-ai păţit nimic, tată…
— O să rămâi aici. Daneel, ai reţinut locaţia comunicatorului de la nivelul ăsta?
— Da, încuviinţă robotul. Intenţionezi să părăseşti camera, ca să îl foloseşti?
— Trebuie s-o fac. Trebuie neapărat să vorbesc cu Jessie.