— E iritant, comisare. Mă anunţă să mă prezint la tine, apoi rămâne locului. Ştii la ce mă refer… Dacă nu-i spui să plece, încremeneşte acolo.
— Ah, asta-i vina mea, Lije. I-am comunicat mesajul pe care trebuie să-l transmită şi am uitat să-i precizez ca după aceea să revină la sarcinile lui.
Baley suspină şi cutele fine din colţurile ochilor săi căprui se adânciră.
— Oricum, doreai să vorbeşti cu mine…
— Da, Lije, dar nu-i deloc uşor.
Comisarul se sculă, se întoarse şi se apropie de peretele dinapoia biroului. Atinse un comutator camuflat şi o secţiune a peretelui deveni transparentă.
Baley clipi repede în faţa revărsării neaşteptate de lumină cenuşie.
— Am instalat-o în mod special anul trecut, zâmbi Enderby. Nu aed că ţi-am arătat-o până acum. Vino aici şi uită-te. Pe timpuri, toate încăperile aveau aşa ceva. Se numeau „ferestre”. Ştiai?
Baley o ştia prea bine, din multele romane istorice vizionate.
— Am auzit de ele.
— Vino aici.
Detectivul se foi puţin, dar făcu aşa cum i se ceruse. Era ceva indecent în a expune intimitatea unei odăi spre lumea exterioară. Câteodată comisarul împingea la limite prosteşti afecţiunea lui faţă de medievalism.
„La fel ca în cazul ochelarilor”, gândi Baley.
Asta era! Din cauza aceea părea schimbat!
— Scuză-mă, comisare, rosti Baley, dar porţi ochelari noi, nu-i aşa?
Enderby îl privi uşor surprins, îşi scoase ochelarii, îi examină, apoi se uită la Baley. În absenţa lentilelor, chipul său rotund părea şi mai rotund, iar bărbia mai pronunţată. Părea de asemenea nesigur pe sine, deoarece privirea nu i se orienta corect.
— Da, încuviinţă el.
Repuse ochelarii pe nas şi continuă furios:
— Acum trei zile, i-am spart pe cei vechi, dar cu atâtea probleme pe cap n-am reuşit să-i înlocuiesc decât azi dimineaţă. Îţi spun, Lije, astea trei zile au fost un iad!
— Din cauza ochelarilor?
— Nu numai din cauza lor… O să ajung şi la subiectul respectiv…
Reveni spre fereastră; Baley privi şi el şi observă, uşor şocat, că ploua. Timp de un minut rămase absorbit de priveliştea apei care se revărsa din cer, în vreme ce comisarul degaja un aer de mândrie, ca şi cum fenomenul ar fi fost regizat de el.
— Este a treia oară luna asta că văd cum plouă. E spectaculos, nu crezi?
Fără să vrea, Baley trebui să admită că era impresionant. La cei patruzeci şi doi de ani ai săi văzuse rareori ploaia şi, de fapt, orice alt fenomen natural.
— Mi s-a părut mereu, spuse el, o risipă ca toată apa asta să cadă peste Oraş. Ar trebui să fie restricţionată la rezervoare.
— Lije, rosti comisarul, tu eşti un modernist, ăsta-i necazul cu tine. În timpurile medievale, oamenii trăiau sub cerul liber şi nu mă refer numai la ferme, ci şi la oraşe. Chiar şi în New York. Atunci când ploua, ei nu considerau fenomenul ca o risipă, ci se bucurau de el. Trăiam mai aproape de natură, iar asta era mai sănătos, era mai bine. Problemele epocii moderne provin din separarea de natură. Dacă ai timp, citeşte despre Secolul Cărbunelui.
Baley citise deja. Îi auzise pe mulţi plângându-se de inventarea reactoarelor nucleare. El însuşi se plângea, atunci când lucrurile mergeau prost, sau când îl ajungea oboseala. Tânguiala era o caracteristică înnăscută a naturii umane. În Secolul Cărbunelui, oamenii se plânseseră de inventarea motorului cu aburi. Într-una dintre piesele lui Shakespeare, un personaj se plângea de inventarea prafului de puşcă. Peste o mie de ani aveau să se plângă de inventarea creierului pozitronic.
„La naiba cu toate!”
Pe un ton posac, vorbi:
— Uite ce-i, Julius (nu-i stătea în obicei să se tutuiască cu comisarul la birou, deşi Enderby o făcea în mod curent, dar în cazul acesta simţea nevoia de ceva special), vorbeşti despre o mulţime de chestii, dar nu şi despre motivul pentru care m-ai chemat, iar asta mă nelinişteşte. Care-i treaba?
— O să ajung şi acolo, Lije. Lasă-mă s-o fac în felul meu. Este vorba despre… ce să mai zic, necazuri!
— Evident, ce altceva poate fi pe planeta asta? Necazuri mai mari decât R-ii?
— Într-un fel, da. Stau şi mă-ntreb câte necazuri mai poate suporta bătrânul nostru Pământ. Când am instalat fereastra asta, n-am lăsat doar cerul să pătrundă la răstimpuri aici, ci întregul Oraş. Mă uit la el şi mă-ntreb ce va deveni peste încă un secol…
Baley se simţi dezgustat de sentimentalismul celuilalt, totuşi constată că privea afară fascinat. În ciuda ploii care-l camufla, Oraşul era copleşitor. Departamentul poliţiei se afla la nivelurile superioare ale Primăriei, iar Primăria se ridica sus de tot. De la fereastra comisarului, blocurile-turn vecine păreau pitice şi acoperişurile li se distingeau clar, aidoma a nenumărate degete aţintite în sus. Zidurile lor erau oarbe, lipsite de detalii, simple carapace exterioare ale stupilor umani.
— Pe de o parte, urmă Enderby, îmi pare rău că plouă. Nu putem vedea Oraşul Spaţial.
Baley privi spre vest, dar comisarul avea dreptate. Orizontul se apropiase. Turnurile Oraşului New York se înceţoşau treptat şi dispăreau în fundalul alburiu.
— Ştiu cum arată Oraşul Spaţial, zise el.
— Îmi place cum se vede de aici, preciză comisarul. De abia se distinge în spaţiul îngust dintre cele două sectoare Brunswick. Domurile joase care se întind în depărtare… Asta-i deosebirea dintre noi şi spaţiali. Noi ne ridicăm şi ne înghesuim, pe când la ei fiecare familie are domul propriu. O familie — o locuinţă. Iar între domuri, teren… Lije, tu ai vorbit vreodată cu un spaţial?
— De câteva ori, răspunse Baley răbdător. Acum o lună am vorbit cu unul chiar aici, de la intercomul tău.
— Da, îmi aduc aminte. Se pare că alunec pe panta filosofiei. Noi şi ei… Feluri diferite de viaţă…
Baley începu să simtă un nod în stomac. Cu cât abordarea lui Enderby era mai ocolită, cu atât mai teribil avea să fie finalul.
— Perfect, spuse el, dar ce-i aşa surprinzător în asta? Pe Pământ nu poţi adăposti opt miliarde de oameni în domuri. Pe planetele lor, spaţialii au loc destul, aşa că n-au decât să trăiască aşa cum le este felul.
Comisarul se apropie de scaun şi se aşeză. Ochii lui îl priviră pe Baley fără să clipească, uşor micşoraţi de lentilele concave ale ochelarilor.
— Nu toţi oamenii, zise, sunt aşa toleranţi în privinţa diferenţelor între societăţile noastre. Mă refer atât la pământeni, cât şi la spaţiali.
— Aşa-i. Şi ce dacă?
— Acum trei zile a murit un spaţial.
Începuse! Colţurile buzelor subţiri ale lui Baley se ridicară puţin, dar pe chipul său lung şi trist efectul nu era sesizabil.
— Regretabil, comentă el. Sper c-a fost ceva contagios. Un virus, poate o gripă.
Comisarul îl privi surprins.
— Ce tot spui acolo?
Baley nu se obosi să-i explice. Precizia cu care spaţialii eliminaseră bolile din societăţile lor era binecunoscută. Grija cu care evitau, pe cât posibil, contactul cu pământenii măcinaţi de boli era chiar şi mai notorie. Comisarul însă nu sesizase sarcasmul.
— Vorbeam şi eu, murmură Baley. Din ce cauză a murit?
Reveni cu privirea spre fereastră.
— Din cauză că i-a fost distrus pieptul. Cineva a tras cu blasterul în el.
Ţinuta detectivului deveni rigidă. Fără să întoarcă ochii, întrebă:
— La ce te referi?
— Mă refer la crimă, răspunse încetişor Enderby. Eşti detectiv şi ştii Ce-nseamnă o crimă.