— La naiba cu celulele mele cerebrale! O să-ţi zic de ce n-are nici un rost să investigăm aşa-zisa ta conspiraţie. Pentru că n-are nici o legătură cu crima. Am crezut că s-ar putea să aibă, recunosc asta. Ieri, în cantină, am crezut că eram în primejdie. Dar ce s-a-ntâmplat? Ne-au urmărit, i-am pierdut repede pe benzi… şi gata! N-a fost în nici un caz acţiunea unor oameni bine organizaţi şi disperaţi.
Propriul meu fiu a descoperit destul de uşor unde înnoptam. A sunat pur şi simplu la Departament. N-a fost nevoie nici măcar să se identifice. Aşa-zişii noştri conspiratori ar fi putut proceda la fel, dacă ar fi dorit realmente să ne facă rău.
— Şi nu au procedat la fel?
— În mod evident, nu. Dacă ar fi dorit răzmeriţe, ar fi putut declanşa una la magazinul de pantofi, totuşi s-au retras cu coada între picioare din faţa unui om cu un blaster. De fapt, a unui robot cu un blaster, despre care ar fi trebuit să ştie că-i incapabil să-l utilizeze, după ce ţi-ar fi recunoscut identitatea. Ei sunt medievalişti, nişte ţicniţi. Tu n-aveai de unde să ştii asta, dar eu trebuia să-mi fi dat seama. Şi ar fi trebuit să-mi fi dat seama, dacă întreaga situaţie nu m-ar fi făcut să gândesc în termenii cei mai idiot de melodramatici.
Îţi repet, eu cunosc genul de oameni care devin medievalişti. Sunt indivizi slabi, visători, care descoperă că viaţa este prea dură pentru ei şi se pierd într-o lume ideală a trecutului, care n-a existat, de fapt, niciodată. Dacă ai putea să cerebro-analizezi o întreagă mişcare aşa cum faci cu un individ, ai descoperi că, la fel ca Julius Enderby, nici medievaliştii nu sunt capabili de crimă.
— Nu pot accepta afirmaţia ta, spuse fără grabă R. Daneel.
— Ce vrei să zici?
— Convertirea ta la această ipoteză este prea bruscă. În plus, există anumite discrepanţe. Ai stabilit întâlnirea cu dr. Gerrigel cu câteva ore înainte de cină. La momentul respectiv nu ştiai despre sacul meu alimentar şi nu m-ai fi putut suspecta ca asasin. Atunci, de ce ai apelat la el?
— Te suspectam de pe atunci.
— Iar în noaptea trecută ai vorbit în somn.
Baley holbă ochii.
— Ce-am spus?
— Doar un singur cuvânt, Jessie”, pe care l-ai repetat de câteva ori. Bănuiesc că te refereai la soţia ta.
Baley îşi lăsă muşchii încordaţi să se relaxeze şi murmură Zguduit:
— Am avut un coşmar. Ştii ce-nseamnă asta?
— Desigur nu pot să ştiu din experienţă personală. Conform definiţiei dicţionarului, este un vis urât.
— Şi ştii ce-i un „vis”?
— Şi în acest caz, cunosc numai definiţia oferită de dicţionar. Este o iluzie a realităţii care se petrece în timpul suspendării temporare a gândirii conştiente pe care o numiţi „somn”.
— Bun, sunt de acord cu asta. O iluzie… Uneori, iluziile pot părea al naibii de reale. Ei bine, am visat că soţia mea se găsea în pericol. Este un gen de vis pe care oamenii îl au frecvent. Am strigat-o în somn — lucru care se poate întâmpla în asemenea circumstanţe. În privinţa asta, mă poţi crede pe cuvânt.
— Cu multă plăcere. Dar toate acestea ridică o întrebare: Cum a aflat Jessie că sunt robot?
Detectivul simţi că-i asudă din nou fruntea.
— Vrei s-o luăm iar de la capăt? Zvonul…
— Scuză-mă că te întrerup, partenere Elijah, dar nu există nici un zvon. Dacă ar fi existat, azi întregul Oraş New York ar fi fost pradă agitaţiei. Am verificat rapoartele sosite în Departament şi nu este cazul de aşa ceva. Practic, nu există un asemenea zvon. Prin urmare, cum a descoperit soţia ta?
— Sfinte Iosafat! Ce vrei să spui? Crezi că nevastă-mea este membru al… al…
— Da, Elijah.
Baley îşi încleştă mâinile, strângându-le cu putere.
— Ei bine, nu este, şi nu vom mai discuta ipoteza asta.
— Reacţia aceasta nu te caracterizează, Elijah. În cursul misiunii m-ai acuzat de două ori de crimă.
— Şi ăsta-i modul prin care mi-o plăteşti acum?
— Nu sunt sigur că înţeleg ce anume vrei să spui. Desigur, apreciez promptitudinea ta în a mă suspecta. Aveai motivele tale. Ele erau greşite, dar puteau foarte bine să fi fost corecte. Dovezi la fel de puternice indică acum spre soţia ta.
— Ca ucigaşă? Ce dracu', Jessie nu i-ar face rău nici duşmanului ei celui mai mare. N-ar fi putut pune piciorul în exteriorul Oraşului. N-ar fi… Auzi, dac-ai fi fost făcut din carne şi oase, te-aş fi…
— Nu fac altceva decât să afirm că ea este membru al conspiraţiei. Cred că ar trebui anchetată.
— Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! Ascultă-mă cu atenţie. Medievaliştii nu vor să ne facă felul. Ei nu-şi rezolvă problemele în felul ăsta. Doresc totuşi să te scoată din Oraş şi asta-i evident. Şi caută s-o facă printr-un fel de atac psihologic. Caută să ne facă viaţa grea amândurora. Ar fi putut foarte uşor să descopere că Jessie este soţia mea şi ar fi fost o mişcare evidentă din partea lor să-i strecoare zvonul că eşti robot. Jessie este ca orice alt pământean — nu-i plac roboţii. N-ar fi dorit să mă asociez cu un robot, mai ales dacă ar fi apreciat că asta implica pericole… şi implică, fără doar şi poate. Îţi spun că medievaliştii au avut succes. Ea m-a implorat toată noaptea să abandonez cazul ori să te scot cumva din Oraş.
— Eşti probabil animat, replică R. Daneel, de un impuls foarte puternic de a îţi proteja soţia împotriva unui interogatoriu. Mi se pare evident că ai construit această argumentaţie fără a crede realmente în ea.
— Cine dracu' te crezi? explodă Baley. Nu eşti detectiv! Eşti o maşină de cerebro-analiză, ca encefalografele pe care le avem chiar în clădirea asta. Ai braţe, picioare şi cap, poţi vorbi, dar nu eşti cu nimic mai presus de o maşină. Montarea unui nenorocit de circuit nu face din tine un detectiv, aşa că la ce te pricepi tu? Ţine gura-nchisă şi lasă-mă pe mine să raţionez.
— Cred că ar fi mai bine să cobori nivelul glasului, Elijah, rosti încet robotul. Recunosc că nu sunt un detectiv în sensul în care eşti tu, totuşi aş dori să îţi supun atenţiei un mic amănunt.
— Nu mă interesează să te-ascult.
— Te rog, fă-o! Dacă greşesc, spune-mi şi nu va fi nimic rău. Aseară ai plecat din garsonieră pentru a o suna pe Jessie de la telefonul din coridor. Am propus să îl laşi pe fiul tău să telefoneze, dar mi-ai spus că la pământeni nu există obiceiul ca tatăl să îşi trimită fiul în pericol. Dar există obiceiul ca mama să o facă?
— Nu, bineîn…, începu Baley apoi se opri.
— Ai înţeles ce vreau să spun, continuă R. Daneel. În mod normal, dacă Jessie s-ar fi temut pentru siguranţa ta şi ar fi dorit să te prevină, şi-ar fi riscat propria viaţă, nu şi-ar fi trimis fiul. Faptul că l-a trimis pe Bentley poate să însemne doar că a considerat că el este în siguranţă, însă ea nu este. Dacă această conspiraţie ar fi fost alcătuită din persoane necunoscute pentru Jessie, situaţia nu ar fi stat în felul acesta, sau cel puţin Jessie nu ar fi avut nici un motiv să creadă aşa ceva. Pe de altă parte, dacă ea însăşi ar fi fost un membru al conspiraţiei, ar fi ştiut că va fi supravegheată şi recunoscută, pe când Bentley ar fi putut trece neobservat.
— Aşteaptă, făcu Baley străbătut de un fior neplăcut, deducţia este ingenios construită, dar…
Aşteptarea nu mai fu necesară. Semnalizatorul de pe biroul comisarului clipi violent. R. Daneel aşteptă ca Baley să răspundă, dar pământeanul îl privea neajutorat. Robotul apăsă tasta de contact.