— Ce este?
Glasul neclar al lui R. Sammy rosti:
— A venit o doamnă care doreşte să-l vadă pe Lije. I-am spus că este ocupat, dar nu vrea să plece. Spune că se numeşte Jessie.
— Dă-i voie să intre, replică R. Daneel calm şi ochii săi căprui se înălţară lipsiţi de emoţie, întâlnind privirea panicată a lui Baley.
14. Puterea unui nume
Baley rămase în picioare, catatonie de şoc, când Jessie alergă spre el, îl prinse de umeri şi se cuibări la piept.
— Bentley? şoptiră buzele lui palide.
Ea îl privi şi clătină din cap, iar părul castaniu îi undui în toate părţile.
— N-a păţit nimic.
— Atunci…
Printr-un torent neaşteptat de suspine, cu glas scăzut care abia putea fi înţeles, Jessie rosti:
— Nu mai pot, Lije. Nu mai pot! Nu mai pot dormi sau mânca. Trebuie să-ţi spun!
— Nu-mi spune nimic, o opri chinuit bărbatul. Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie, nu acum!
— Trebuie… Am făcut un lucru îngrozitor de rău… Îngrozitor! Lije…
— Nu suntem singuri, zise disperat Baley.
Ea înălţă ochii şi se uită la R. Daneel, fără a da vreun semn de recunoaştere. Poate că lacrimile în care îi înotau ochii transformaseră robotul într-o ceaţă lipsită de trăsături distinctive.
— Bună ziua, Jessie, rosti încet R. Daneel.
— Este… este robotul? icni femeia.
Îşi trecu dosul palmei peste ochi şi ieşi de sub braţul drept al lui Baley. Inspiră adânc şi, pentru o clipă, un zâmbet tremurător îi flutură pe buze.
— Tu eşti, nu?
— Da, Jessie.
— Nu te deranjează să ţi se spună robot?
— Nu, Jessie, deoarece sunt într-adevăr un robot.
— Atunci nici pe mine nu mă deranjează să mi se spună tâmpită, idioată şi… şi agent subversiv, fiindcă asta sunt.
— Jessie! icni Baley.
— N-are rost, Lije, urmă ea. Dacă-i partenerul tău, poate să ştie şi el. Nu mai pot rezista. De ieri, este îngrozitor. Nu-mi pasă dacă voi face închisoare. Nu-mi pasă dacă mă vor trimite la nivelurile cele mai de jos, lăsându-mă să trăiesc cu enzime brute şi apă. Nu-mi pasă dacă… N-o să-i laşi, nu-i aşa, Lije? Să nu-i laşi să-mi facă ceva. Mi-e… mi-e frică…
Baley o bătu uşor cu palma pe umăr şi o lăsă să plângă.
— Nu se simte bine, i se adresă lui R. Daneel. N-o putem ţine aici. Ce oră este?
Fără să consulte vreun ceas, R. Daneel răspunse:
— Paisprezece şi patruzeci şi cinci de minute.
— Comisarul se poate întoarce dintr-o clipă în alta. Comandă o maşină şi vom discuta pe autostradă.
— Pe autostradă? tresări Jessie. Nu, Lije!
Bărbatul căută să vorbească pe un ton cât mai liniştitor:
— Jessie, nu trebuie să fii superstiţioasă. Pe expres nu poţi merge în halul în care eşti acum. Fii fată cuminte şi calmează-te, altfel nu vom putea traversa nici sala comună. O să-ţi aduc nişte apă.
Ea îşi şterse faţa cu o batistă umedă şi constată cu tristeţe:
— Vai, mi s-a luat tot fardul!
— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, o linişti Baley. Daneel, ce s-aude cu maşina?
— Ne aşteaptă, partenere Elijah.
— Haide, Jessie.
— Stai! Stai puţin, Lije. Trebuie să-mi aranjez cumva faţa.
— Nu mai contează acum.
Ea însă se împotrivi.
— Te rog! Nu pot trece în felul ăsta prin sala comună. Nu va dura nici o secundă.
Bărbatul şi robotul aşteptară — Baley încleştând şi descleştând convulsiv pumnii, iar R. Daneel impasibil.
Jessie îşi răscoli prin poşetă în căutarea instrumentelor necesare. (Cândva, Baley declarase cu solemnitate că dacă exista vreun obiect care să fi rezistat progresului tehnologic încă din timpurile medievale, acela nu putea fi decât poşeta femeilor. Nici chiar înlocuirea cataramelor metalice cu închizători magnetice nu avusese succes.) Jessie scoase o oglinjoară şi cosmetitrusa argintie pe care Baley i-o cumpărase la aniversarea ei, cu trei ani în urmă.
Cosmetitrusa avea câteva orificii şi femeia le folosi pe rând. Toate, cu excepţia sprayului final, erau invizibile. Le întrebuinţă cu acea delicateţe a controlului şi fineţe a atingerii care păreau să fie înnăscute la femei, chiar şi în momentele de maximă tulburare.
Mai întâi fondul de ten subţire şi uniform, care camuflă asperităţile şi lucirile pielii, lăsând în urmă nuanţa vag aurie despre care Jessie învăţase din experienţă îndelungată că era cea mai potrivită pentru culorile naturale ale părului şi ochilor ei. Apoi o uşoară atingere cu bronz pe frunte şi bărbie, puţin roşu pe ambii obraji, estompându-se treptat spre articulaţia maxilarului, şi albastru delicat pe pleoapele superioare şi în lungul lobilor urechilor. În cele din urmă, aplicarea de roşu-aprins şi neted pe buze. Această operaţie implicase singurul spray vizibil — o ceaţă rozalie care sclipi fluid în aer, dar se uscă şi-şi intensifică culoarea în contact cu buzele.
— Aşa, făcu Jessie atingându-şi cu mişcări scurte părul şi părând foarte satisfăcută, cred că asta a fost tot.
Procesul durase mai mult decât secunda invocată, dar mai puţin de cincisprezece secunde, totuşi lui Baley i se păruse interminabil.
— Haide, spuse el.
Femeia de abia avu timp să bage cosmetitrusa în poşetă, înainte de a fi împinsă pe uşă.
Liniştea stranie a autostrăzii se întindea apăsătoare în ambele părţi.
— Dă-i drumul, Jessie, spuse Baley.
Impasibilitatea ce acoperise chipul femeii din clipa în care părăsiseră cabinetul comisarului arătă primele fisuri. Se uită la soţul ei şi apoi la Daneel într-o tăcere neajutorată.
— Povesteşte, Jessie, urmă Baley. Te rog! Ai comis vreo crimă? O crimă reală?
— O crimă?
Scutură neînţelegător din cap.
— Uşurel. Fără istericale. Răspunde doar prin da sau nu. Ai… — Baley ezită o clipă — ucis pe cineva?
Expresia de pe faţa lui Jessie se transformă brusc în indignare.
— Lije!
— Da, sau nu, Jessie?
— Nu, sigur că nu.
Ghemul apăsător din stomacul lui Baley se relaxă considerabil.
— Ai furat ceva? Ai falsificat date despre raţii? Ai atacat pe cineva? Ai distrus proprietatea publică? Vorbeşte, Jessie!
— N-am făcut nimic… nimic special. Nici nu m-am gândit la aşa ceva. Privi peste umăr: Lije, chiar trebuie să stăm aici?
— Nu ne vom clinti până nu terminăm. S-o luăm de la început. Din ce motiv ai venit la birou?
Peste capul plecat al femeii, ochii detectivului îi întâlniră pe ai lui R. Daneel.
Jessie începu să vorbească cu glas scăzut, care câştigă treptat în forţă şi siguranţă.
— Este vorba despre medievalişti, tu ştii, Lije. Îi auzi vorbind peste tot. Chiar şi înainte era aşa, pe când eram asistentă dietetician. Ţi-o aminteşti pe Elizabeth Thornbowe? Era medievalistă. Vorbea întruna despre faptul că toate necazurile noastre se datorează Oraşului şi că lucrurile mergeau mai bine înainte să fi apărut Oraşul.
Eu o întrebam ce o făcea să fie aşa de sigură, mai ales după ce ne-am cunoscut noi doi, Lije — mai ţii minte cum obişnuiam să stăm de vorbă? -, iar ea îmi cita din pliantele-bobine peste care dai la tot pasul. Ştii şi tu, de exemplu Ruşinea Oraşelor de individul acela… am uitat cum îl cheamă…
— Ogrinsky, completă absent Baley.
— Aşa… numai că, în majoritate, celelalte erau mult mai slabe. După aceea, când m-am măritat cu tine, Lizzy a devenit sarcastică şi-mi zicea: „Acum, după ce-ai luat un poliţai, cred c-o să fii o adevărată femeie de Oraş”. După aceea, treptat, n-a prea mai vorbit cu mine, eu am părăsit slujba, şi asta a fost tot. Cred că multe dintre lucrurile pe care obişnuia să mi le spună erau doar ca să mă şocheze, sau ca s-o facă pe ea să pară un personaj misterios şi romantic… Era fată bătrână, ştii, nu voia să se mărite niciodată. Mulţi medievalişti nu-şi găsesc locul, într-un fel sau altul, în lumea noastră. Lije, mai ţii minte cum ai spus tu, odată, că uneori oamenii confundă lipsurile lor cu ale societăţii şi vor să schimbe Oraşul fiindcă nu ştiu cum să se schimbe pe ei înşişi?