Nu exista nici cea mai mică îndoială: Oraşul reprezenta apogeul triumfului omenirii asupra mediului ambiant. Oraşul — nu zborul spaţial sau cele cincizeci de planete colonizate, care între timp îşi proclamaseră trufaş independenţa.
Practic nici unul dintre locuitorii Pământului nu trăia în exteriorul Oraşelor. În exteriorul acestora se afla sălbăticia, cerul liber pe care puţini oameni îl puteau suporta cu calm. Desigur, spaţiile deschise aveau utilitatea lor. Acolo se găseau întinderile de apă absolut necesară existenţei, cărbunii şi lemnul ce constituiau materii prime de bază pentru materialele plastice şi enzimele care creşteau veşnic. (Rezervele de petrol secătuiseră de mult, însă speciile de enzime bogate în uleiuri reprezentau un substituent adecvat.) Terenurile dintre Oraşe continuau să fie exploatate în subteran, dar şi la suprafaţă, chiar într-o măsură mai extinsă decât bănuia majoritatea oamenilor, pentru cultivarea recoltelor şi creşterea animalelor. Activităţile respective aveau o eficienţă redusă, dar carnea de porc şi de vită, ca şi cerealele îşi găseau întotdeauna desfacere pe piaţa produselor de lux şi puteau fi, de asemenea, exportate.
Totuşi, puţini oameni erau necesari pentru a lucra în mine şi ferme, pentru a exploata culturile sau a asigura distribuirea apei, iar respectivii se limitau la supravegherea de la distanţă. Roboţii munceau mai bine şi aveau mai puţine doleanţe.
Roboţii! Aceasta era cea mai mare ironie a sorţii. Creierul pozitronic fusese inventat pe Pământ şi tot pe Pământ roboţii fuseseră utilizaţi întâia dată în scopuri productive.
Nu pe Lumile Exterioare, deşi, bineînţeles, ele se comportaseră dintotdeauna ca şi cum roboţii ar fi fost produsele culturii lor.
Nu se putea desigur nega faptul că, dintr-un punct de vedere, apogeul economiei bazate pe roboţi se consemnase pe Lumile Exterioare. Pe Pământ utilizarea roboţilor fusese mereu limitată la minerit şi agricultură. De abia în ultimul sfert de secol, sub imboldurile spaţialilor, roboţii pătrunseseră lent în Oraşe.
Oraşele erau perfecte. Toţi oamenii, mai puţin medievaliştii, ştiau că nu exista un substituent al lor, cel puţin nu unul de calitate. Singura problemă era că nu aveau să rămână de-a pururi perfecte. Populaţia Pământului continua să crească şi, într-o bună zi, în ciuda eforturilor Oraşelor, numărul de calorii disponibile pe cap de locuitor avea pur şi simplu să coboare sub nivelul de subzistenţă.
Situaţia era cu atât mai neplăcută cu cât se ţinea seama de existenţa spaţialilor, urmaşii primilor emigranţi de pe Pământ, care trăiau în huzur pe planetele lor slab populate, dar abundând în roboţi. Spaţialii erau decişi să-şi păstreze confortul rezultat din subpopulare şi din acest motiv menţineau o rată scăzută a natalităţii şi nu acceptau imigranţi din furnicarul Pământului. Iar asta…
Se apropia Oraşul Spaţial!
Subconştientul lui Baley îi dădu un ghiont, avertizându-l că ajunsese lângă secţiunea Newark. Dacă mai întârzia mult, avea să se trezească gonind spre sud-vest, către secţiunea Trenton, abătându-se de la destinaţie, prin inima ţinutului cald şi cu izuri grele al fermelor de enzime.
Totul era o chestiune de sincronizare. Coborârea pe rampă, strecurarea printre călătorii în picioare, care mormăiau nemulţumiţi, apoi drumul în lungul balustradei până la cea mai apropiată ieşire, şi în sfârşit trecerile rapide pe benzile deceleratoare.
Când termină, Baley se afla exact la ramificaţia spre staţionara corectă. Nu-şi supraveghease nici măcar o clipă paşii, ci lăsase totul în seama subconştientului. Probabil că dacă ar fi încercat să-şi calculeze fiecare mişcare, ar fi nimerit cu totul în altă parte.
Detectivul se pomeni într-o semi-izolare neobişnuită. Doar un poliţist se găsea cu el în staţionară şi, cu excepţia zumzetului expresului, domnea o linişte aproape inconfortabilă.
Poliţistul se apropie şi Baley îşi arătă legitimaţia cu un gest scurt, nerăbdător. Poliţistul ridică braţul şi-i permise să treacă.
Coridorul se îngustă şi coti de trei-patru ori, sub unghiuri strânse într-o configuraţie evident deliberată. Gloatele de pământeni nu se puteau înghesui cu succes pe aici, iar asaltul direct devenea imposibil.
Baley se simţi recunoscător pentru faptul că întâlnirea cu partenerul său fusese stabilită în partea aceasta a Oraşului Spaţial. Nu-l încânta defel ideea unei examinări medicale, în ciuda reputatei politeţi cu care se desfăşura aceasta.
Un spaţial aştepta în locul în care mai multe uşi duceau spre cerul liber şi domurile Oraşului Spaţial. Era îmbrăcat conform modei pământene, cu pantaloni strânşi pe talie, largi la glezne şi cu vipuşti colorate. Purta o cămaşă Textron obişnuită, cu fermoar, avea gulerul descheiat şi mânecile suflecate, dar era un spaţial. Ceva anume din postura sa, ţinuta capului, trăsăturile calme şi lipsite de emoţie ale chipului cu pomeţi înalţi, părul arămiu tuns scurt, perfect aranjat, pieptănat peste cap şi fără cărare, îl deosebeau imediat de pământenii nativi.
Baley se apropie rigid şi rosti cu glas inexpresiv:
— Sunt detectiv Elijah Baley, Departamentul poliţie, Oraşul New York, clasificare C-5.
Îşi arătă legitimaţia şi continuă:
— Am fost instruit să mă prezint la poarta de acces în Oraşul Spaţial pentru a mă întâlni cu R. Daneel Olivaw. (Îşi privi ceasul.) Am ajuns mai devreme. Pot cere să-mi fie anunţată sosirea?
Încerca un fior lăuntric. După o vreme, se obişnuise cu modelele terestre de roboţi, dar cele spaţiale aveau să fie diferite. Nu văzuse nici unul deocamdată, însă pe Pământ erau la ordinea zilei poveşti teribile, transmise în şoaptă, despre roboţi formidabili şi înspăimântători care acţionau cu forţe supraumane pe îndepărtatele şi scânteietoarele Lumi Exterioare. Fără să vrea, încleştă dinţii.
Spaţialul îl ascultă politicos şi răspunse:
— Nu va fi necesar. Te aşteptam.
Baley ridică automat mâna, apoi o lăsă să cadă. Maxilarul inferior îi căzu de asemenea, alungindu-i şi mai mult chipul. Nu izbuti să pronunţe nici un cuvânt. Gândurile îi încremeniseră în minte.
— Permite-mi să mă prezint, urmă spaţialul. Sunt R. Daneel Olivaw.
— Da? Greşesc cu ceva? Crezusem că prima iniţială…
— Perfect adevărat. Sunt un robot. Nu ai fost anunţat?
— Ba da… (Baley îşi ridică palma transpirată spre păr şi îl netezi în mod inutil. După aceea întinse mâna.) îmi cer scuze, domnule Olivaw. Nu ştiu ce mi-am imaginat. Bună ziua. Sunt Elijah Baley, partenerul dumitale.
— Perfect. (Palma robotului o strânse pe a sa cu o forţă ce spori lent, atingând un maximum confortabil şi prietenos, apoi se reduse treptat.) Par totuşi să detectez o anumită tulburare. Pot să te rog să fii deschis cu mine? într-o relaţie ca a noastră, este cel mai bine să ne împărtăşim toate faptele relevante. De asemenea, pe planeta mea se obişnuieşte ca partenerii să se tutuiască. Sper că nu este contrar obiceiurilor voastre.
— Atât doar, ştii…, făcu Baley disperat, …nu semeni cu un robot.
— Asta este ceea ce te tulbură?
— Cred că n-ar trebui. Da… Daneel. Pe planeta ta, toţi sunt ca tine?
— Ca şi în cazul oamenilor, Elijah, există anumite diferenţe individuale.
— Roboţii noştri… Ei bine, în cazul lor îţi dai seama imediat că sunt roboţi. Tu însă semeni cu un spaţial.
— Am înţeles. Te aşteptai la un model primitiv şi ai fost surprins. Este însă logic ca în acest caz să fie utilizat un robot cu caracteristici umanoide pronunţate, dacă se doreşte evitarea neplăcerilor. Nu este adevărat?