Avea perfectă dreptate. Prezenţa în Oraş unui robot cu evidente caracteristici mecanice ar fi atras rapid necazuri.
— Aşa-i, încuviinţă Baley.
— Atunci, să pornim, Elijah.
Reveniră spre expres. R. Daneel înţelese imediat scopul benzilor acceleratoare şi le parcurse iute şi abil. Baley, care începuse prin a-şi micşora viteza, se pomeni grăbindu-se iritat.
Robotul îi imită ritmul fără să trădeze vreo urmă de dificultate şi Baley se întrebă dacă nu cumva R. Daneel se mişca în mod deliberat mai lent decât ar fi putut. Ajunse la şirul nesfârşit de vagoane ce formau expresul şi sui într-unui, de-a dreptul imprudent. Robotul îl urmă cu uşurinţă.
Baley era roşu la faţă. Înghiţi două noduri şi spuse:
— O să rămân cu tine, aici, jos.
— Aici? Aparent indiferent atât la zgomot, cât şi la legănarea ritmică a platformei, robotul urmă: Să fi fost informat greşit? Mi s-a spus că, în anumite circumstanţe, o persoană care deţine clasificarea C-5 are dreptul la un loc pe nivelul superior.
— Aşa este. Eu pot urca acolo, dar tu nu poţi.
— De ce nu te pot însoţi?
— Trebuie să fii C-5, Daneel.
— Ştiu asta.
— Tu nu eşti un C-5.
Conversaţia era dificilă. Ţiuitul produs de frecarea cu aerul era mai puternic la nivelul inferior, mai puţin ecranat, şi în mod evident detectivul dorea să păstreze un ton scăzut.
— De ce n-aş putea fi un C-5? întrebă R. Daneel. Sunt partenerul tău şi, ca atare, am acelaşi rang. Mi s-a dat acest ID.
Dintr-un buzunar interior al cămăşii, scoase un card de legitimare dreptunghiular, absolut original, pe care figura numele Daneel Olivaw, fără iniţiala „R” cea extrem de importantă. Clasificarea era C-5.
— Haide sus, rosti rigid Baley.
După ce se aşeză, detectivul rămase cu privirea aţintită drept înainte, furios pe sine şi extrem de conştient de robotul care stătea alături. Se lăsase surprins de două ori. În primul rând, nu-şi dăduse seama că R. Daneel era robot, iar în al doilea rând nu ghicise logica firească ce impunea ca robotului să i se acorde clasificarea C-5.
Desigur, necazul real provenea din faptul că Baley nu era detectivul din legendele îndrăgite, individul care nu putea fi surprins nicicând, cu trăsături imperturbabile, adaptabilitate infinită şi deducţii fulgerătoare. El nu presupusese niciodată că ar fi un asemenea erou arhetipal, dar până atunci nici nu regretase acest lucru.
Ceea ce-l făcea să-l regrete acum era faptul că, după toate aparenţele, R. Daneel Olivaw reprezenta întruparea acelui personaj de legendă.
Aşa şi trebuia să fie. El era un robot.
Baley începu să-şi găsească scuze. Era obişnuit cu roboţi ca R. Sammy, de la birou. Se aşteptase la o creatură cu epidermă din plastic dur şi lucios, având aproape albeaţa cadavrelor. Crezuse că va zări o expresie facială fixată la un nivel ireal de bună dispoziţie prostească. Anticipase gesturi sacadate, vag nesigure.
R. Daneel nu corespundea nici uneia dintre acele ipoteze.
Detectivul trase scurt cu coada ochiului spre robot. R. Daneel se răsuci în aceeaşi clipă, îl privi în ochi şi încuviinţă cu gravitate din cap. Buzele i se mişcaseră natural, atunci când vorbise şi nu rămăseseră pur şi simplu întredeschise precum cele ale roboţilor pământeni. Se întrezărise chiar şi o limbă articulată.
„De ce oare”, se întrebă Baley, „trebuie să stea atât de calm? Toate astea trebuie să fie complet inedite pentru el… Zgomotele, luminile, mulţimile!”
Se ridică, trecu pe lângă R. Daneel şi rosti:
— Urmează-mă!
Coborâră din expres, apoi pe benzile deceleratoare.
„Dumnezeule”, gândi detectivul, „ce-o să-i zic lui Jessie?”
Întâlnirea cu robotul îi alungase din minte întrebarea aceea, care revenea cu o insistenţă îngrozitoare acum, când se îndreptau spre banda locală ce ducea în adâncurile secţiunii Lower Bronx.
— Ştii, Daneel, zise Baley, toată aceasta este o singură clădire — tot ceea ce vezi, întregul Oraş. În el locuiesc douăzeci de milioane de oameni. Expresul funcţionează continuu, zi şi noapte, cu viteza de aproape 100 km/h. Lungimea lui totală este de 400 de kilometri, la care se adaugă sutele de kilometri ale benzilor locale.
„Dintr-o clipă în alta”, se gândi el „o să încep să recit câte tone de produse pe bază de enzime se consumă zilnic în New York, câţi metri cubi de apă bem şi câţi megawaţi pe oră livrează centralele atomo-electrice.”
— În informarea primită, răspunse Daneel, mi s-au adus la cunoştinţă aceste date şi altele similare.
„Ei bine”, îşi spuse detectivul, „bănuiesc că datele similare se referă la hrană, băutură şi energie. De ce aş încerca să impresionez un robot?”
Ajunseseră la East 182nd Street şi peste nici două sute de metri aveau să fie în faţa bateriei de ascensoare care alimenta nivelurile de oţel şi beton ce adăposteau apartamente identice cu al său.
Baley tocmai se pregătea să spună „Pe aici”, când se opri, zărind un pâlc de oameni adunat înaintea uşii de câmp puternic luminată a unuia dintre multele magazine înşiruite la parterul Secţiunii.
Pe un ton automat de autoritate, se adresă celei mai apropiate persoane:
— Ce se-ntâmplă aici?
— Habar n-am, replică bărbatul respectiv, care se ridicase pe vârful picioarelor ca să poată vedea mai bine. De-abia am sosit.
Altcineva răspunse aţâţat:
— Aici lucrează R-ii ăia nenorociţi. Poate c-o să-i arunce afară. Măiculiţă, ce mi-ar plăcea să-i fac bucăţi!
Baley privi nervos spre Daneel, însă dacă partenerul său înţelesese semnificaţia cuvintelor sau măcar le auzise, nu trădă lucrul acesta prin nici o reacţie exterioară.
Detectivul se năpusti în mulţime:
— Lăsaţi-mă să trec! Lăsaţi-mă să trec! Poliţia!
Oamenii se dădură în lături şi Baley auzi cuvintele din urma lui:
— …bucăţi-bucăţele. Şurub cu şurub. Să-i despic încetişor pe-mbinări…
Altcineva chicoti răutăcios.
Baley simţi că-l trece un fior. Oraşul reprezenta apogeul eficienţei, dar în acelaşi timp impunea restricţii locuitorilor săi. Le cerea să trăiască conform unei rutine rigide şi să-şi ordoneze vieţile după un control strict şi ştiinţific. Ocazional, acumularea inhibărilor determina răbufniri.
Îşi reaminti Revoltele Barierei.
Motive pentru revolte antiroboţi existau cu siguranţă. Oamenii care, după o jumătate de viaţă de trudă, se trezeau confruntaţi cu posibilitatea minimumului necesar existenţei pe care o determina declasificarea nu puteau decide obiectiv că vina nu aparţinea roboţilor individuali. Cel puţin în roboţi puteai lovi cu pumnul sau piciorul.
Pe de altă parte, nu puteai lovi în noţiunea abstractă de „politică administrativă” sau într-o lozincă de genul „Producţii superioare prin muncă robotizată!”.
Guvernanţii le considerau „suferinţe inevitabile”. Clătinau cu tristeţe din capete şi ofereau asigurări că după o inevitabilă perioadă de ajustări, pe toţi îi va aştepta o viaţă nouă, mai bună.
Mişcarea medievalistă sporea însă o dată cu procesul de declasificare. Oamenii deveneau disperaţi şi frontiera dintre frustrarea amară şi distrugerea sălbatică era uneori încălcată cu uşurinţă.
În clipa aceea, doar câteva minute puteau separa ostilitatea înăbuşită a mulţimii de o baie de sânge dublată de vandalisme.
Baley îşi croi drum cu disperare spre uşa de forţă.
3. Incident într-un magazin de pantofi
Interiorul magazinului era mai gol decât strada. Dând dovadă de o intuiţie remarcabilă, directorul activase uşa de forţă aproape din capul locului, oprind intrarea unor potenţiali zurbagii. În acelaşi timp, uşa îi împiedica pe cei dinăuntru să părăsească magazinul, dar acesta era un amănunt minor.