— Eşti sigur? întrebă el automat şi în aceeaşi clipă îşi dădu seama de inutilitatea întrebării.
Nu întrebi un calculator dacă este sigur de răspunsul pe care-l afişează; nici măcar un calculator cu braţe şi picioare.
— Destul de sigur, încuviinţă R. Daneel.
— Sunt aproape de noi?
— Nu tocmai. Sunt risipiţi prin sală.
— Bine.
Baley reveni asupra mâncării, cu furculiţa mişcându-se mecanic. Înapoia încruntăturii de pe chipul său prelung, gândurile îi goneau furioase.
Poate că într-adevăr incidentul din seara trecută fusese organizat de un grup de fanatici antiroboţi şi că nu fusese o răzmeriţă spontană, aşa cum păruse. Un asemenea grup de agitatori putea include cu uşurinţă persoane care studiaseră roboţii cu fascinaţia născută din ura profundă faţă de aceştia. Era posibil ca unul dintre ei să-şi fi dat seama ce era R. Daneel în realitate. (Cumva, comisarul sugerase ipoteza aceasta. La naiba, Enderby dovedea profunzimi neaşteptate!)
Totul devenea atunci logic. Deşi în acţiunea din seara trecută nu putuseră acţiona într-o modalitate organizată, medievaliştii rămâneau capabili să plănuiască pentru viitor. Dacă puteau recunoaşte un robot ca R. Daneel, atunci cu siguranţă îşi puteau da seama că Baley era poliţist. Iar un poliţist aflat în tovărăşia neobişnuită a unui robot umanoid ar fi fost, fără doar şi poate, unul de rang important. (Cu o înţelepciune venită prea târziu, Baley urmă fără ezitare linia raţionamentului.)
Prin urmare, nişte indivizi care ţineau sub observaţie primăria (sau poate chiar nişte agenţi infiltraţi în primărie) îi reperaseră pe Baley, R. Daneel, ori pe amândoi, destul de repede după incident. Că făcuseră asta la nici douăzeci şi patru de ore nu era deloc surprinzător. Ar fi putut s-o facă în timp şi mai scurt, dacă Baley nu şi-ar fi petrecut o parte atât de mare a zilei în Oraşul Spaţial şi pe autostrăzi.
R. Daneel terminase de mâncat şi acum aştepta tăcut, cu palmele sale perfecte sprijinite uşor de marginea mesei.
— Nu ar fi mai bine să acţionăm cumva? întrebă el.
— Aici, în cantină, suntem în siguranţă, răspunse Baley. Te rog, lasă totul în seama mea.
Privi în jur precaut şi văzu parcă pentru prima dată în viaţă o cantină.
Oameni… mii de oameni! Care era capacitatea medie a unei cantine? Văzuse cândva cifrele respective. Parcă era vorba despre două sute de mii de oameni, iar cantina aceasta era mai mare decât una medie.
Dacă, să presupunem, cineva ar fi strigat „robot”? Dacă ar fi fost azvârliţi miilor de meseni ca nişte…
Nu avea nici un termen de comparaţie, dar era lipsit de importanţă. Aşa ceva n-avea să se întâmple.
O răzmeriţă spontană putea izbucni oriunde, în cantine la fel de uşor ca şi pe coridoare sau în ascensoare. Poate chiar mai uşor. În timpul meselor exista o lipsă a inhibării, o dispoziţie generală spre glume de prost gust ce putea degenera în incidente mult mai serioase.
Pe de altă parte, o revoltă planificată ar fi însemnat cu totul altceva. Aici, în cantină, conspiratorii ar fi fost ei înşişi prinşi într-o sală vastă şi aglomerată. O dată ce începeau să zboare farfuriile şi să se facă ţăndări mesele, nu avea să mai existe o cale simplă de scăpare. Cu siguranţă, sute de oameni aveau să moară şi conspiratorii înşişi se puteau număra cu uşurinţă printre victime.
Nu, o răzmeriţă lipsită de asemenea riscuri trebuia plănuită pe arterele Oraşului, într-un pasaj relativ îngust. Panica şi isteria aveau să se propage lent prin gâtuitura respectivă, îngăduind o retragere rapidă, pregătită din timp, într-un coridor lateral, sau un pas nebăgat în seamă pe o bandă rapidă ascendentă, care să-i poarte la alt nivel.
Baley se simţea prins în capcană. Probabil că alţi observatori aşteptau afară. El şi R. Daneel vor fi urmăriţi până în locul adecvat, unde va fi activat focosul.
— De ce nu îi arestăm? întrebă R. Daneel.
— În felul ăsta, am grăbi declanşarea necazurilor. Le ştii feţele, nu-i aşa? N-o să le uiţi?
— Nu sunt capabil de uitare.
— Atunci o să-i arestăm altădată. Deocamdată să ieşim din plasa lor. Ţine-te după mine şi imită-mă întocmai.
Se sculă şi întoarse grijuliu farfuria cu fundul în sus, centrând-o pe discul mişcător care o adusese pe masă. După aceea, aşeză furculiţa în adâncitura cuvenită. Privindu-l, R. Daneel îi imită fiecare mişcare. Vesela dispăru din vedere.
— Şi ei se ridică, anunţă robotul.
— Perfect. Intuiţia îmi spune că nu se vor apropia prea mult. În nici un caz în cantină.
Se aşezară din nou la coadă, îndreptându-se spre ieşire, unde clicurile cardurilor sunau ca un ritual, fiecare clic înregistrând consumul unei raţii.
Baley privi îndărăt prin pâcla de aburi şi vacarm, şi, cu o claritate lipsită de orice legătură cu situaţia, îşi aminti de o vizită făcută împreună cu Ben la grădina zoologică, cu şase-şapte ani în urmă. Ba nu, trecuseră opt ani de atunci, deoarece Ben tocmai împlinise opt ani. (Sfinte Iosafat! Cum zbura timpul!)
Fusese prima vizită a băiatului la grădina zoologică şi fusese impresionat. La urma urmelor, până atunci nu mai văzuse niciodată câini sau pisici. Apoi ajunseseră la volieră! Baley însuşi, care o mai văzuse de o duzină de ori, era fascinat de ea.
Prima impresie lăsată de vederea unor creaturi care ţâşnesc prin văzduh trezeşte un sentiment de uimire ce nu poate fi comparat cu nimic altceva. În voliera vrăbiilor era ora mesei şi un îngrijitor turna ovăz decorticat într-un alimentator cu jgheab lung (oamenii se obişnuiseră cu substituenţii din enzime, dar animalele, mai conservatoare în felul lor, insistau pentru grăunţele reale).
Sute de vrăbii se înghesuiseră pe marginea jgheabului. Aripă lângă aripă, ciripind de-a dreptul asurzitor, se înşiruiseră…
Asta era! Aceasta era imaginea care apăru în mintea lui Baley, când privi spre cantină în clipa ieşirii. Vrăbii strânse pe jgheabul cu hrană. Gândul îi inspiră repulsie.
„Sfinte Iosafat”, se gândi, „trebuie să existe şi o cale mai bună.”
Dar care putea fi aceea? Ce era greşit la calea actuală? Până acum nu-l mai deranjase niciodată.
— Eşti gata, Daneel? se adresă el brusc robotului.
— Da, Elijah.
Părăsiră cantina şi planul de a scăpa de urmăritori era acum clar pentru Baley.
Adolescenţii au un joc pe care-l numesc „alergare pe benzi”. Regulile sale variază în privinţe minore de la un Oraş la altul, dar esenţa rămâne aceeaşi. Un băiat din San Francisco se poate alătura fără probleme unui joc în Cairo.
Scopul jocului este de a ajunge din punctul A în punctul B utilizând sistemul de tranzit rapid al Oraşului, astfel încât „vulpoiul” să se descotorosească de cât mai mulţi „copoi”. Vulpoiul care izbuteşte să ajungă singur la destinaţie este cu adevărat iscusit, acelaşi lucru putând fi afirmat şi despre un copoi care nu-i pierde urma.
Jocul se desfăşoară de obicei în perioada de vârf a traficului serii, când densitatea navetiştilor îi măreşte simultan gradul de risc şi de complexitate. Vulpoiul porneşte primul, deplasându-se în sus şi în jos pe benzile acceleratoare. El se străduieşte din răsputeri să acţioneze cât mai imprevizibil, rămânând nemişcat pe o bandă cât mai mult timp posibil, pentru ca după aceea să sară brusc într-o direcţie aleatorie. Va traversa apoi repede câteva benzi, pentru ca să rămână din nou neclintit.
Vai de copoiul care, din neatenţie, s-a abătut cu o bandă prea departe! înainte de a-şi fi dat seama de eroare, doar dacă nu este extraordinar de agil, a trecut de vulpoi sau a rămas mult în urma lui. Un vulpoi inteligent îi va amplifica greşeala, deplasându-se rapid în direcţia opusă.
O regulă destinată să înzecească complexitatea urmăririi o constituie îmbarcarea pe benzile locale sau chiar pe expresuri, pentru a coborî pe partea opusă. Evitarea lor completă este incorectă, dar şi folosirea exagerată.
Atracţia jocului este mai greu de înţeles pentru un adult, în special pentru unul care n-a participat el însuşi la joc în adolescenţă. Jucătorii sunt trataţi cu asprime de călătorii obişnuiţi, cu care se intersectează în mod inevitabil. Sunt persecutaţi de poliţişti şi pedepsiţi de părinţi. Sunt înfieraţi în şcoli şi subeterice. Anual, patru-cinci adolescenţi mor în timpul jocurilor, câteva zeci sunt răniţi, iar mulţi pietoni inocenţi sunt afectaţi în diverse grade.