Baley îl cercetă neîncrezător.
— Nu ştiusem asta… Pe-aici — suim pe rampele astea.
— Amănuntul nu a fost făcut public. Oraşul Spaţial doreşte să îi convingă pe pământeni de utilitatea celor ca mine, nu de slăbiciunile noastre.
— Atunci mie de ce-mi spui?
R. Daneel se întoarse cu totul spre tovarăşul său.
— Tu eşti partenerul meu, Elijah. Este bine să îmi cunoşti slăbiciunile şi lipsurile.
Baley îşi drese glasul şi nu mai avu nimic de adăugat.
— Mergem în direcţia asta, explică el peste câteva momente, şi ieşim la patru sute de metri de garsonieră.
Era o garsonieră sărăcăcioasă, pentru clasele inferioare. O cămăruţă şi două paturi. Două scaune pliante şi un dulap în perete. Un ecran subeteric încorporat, care nu permitea reglaje manuale şi funcţiona numai la ore fixe, fără a putea fi oprit. Nu exista chiuvetă, nici măcar una neactivată, şi nici facilităţi pentru gătitul mâncării sau pentru fierberea apei. Într-un colţ al încăperii se afla o conductă mică pentru evacuarea deşeurilor, un obiect strict funcţional, fără ornamente, de-a dreptul urât.
— Asta-i, strânse din umeri Baley. Cred c-o să putem rezista.
R. Daneel se apropie de dispozitivul pentru evacuarea deşeurilor. Cămaşa i se desfăcu sub atingere, dezvăluind pieptul neted şi aparent musculos.
— Ce faci? se interesă Baley.
— Elimin mâncarea ingerată. Dacă aş ţine-o prea mult, s-ar descompune şi aş deveni dezagreabil.
Robotul plasă două degete cu atenţie sub un mamelon şi execută o serie de apăsări. Pieptul i se desfăcu longitudinal. R. Daneel introduse mâna şi, dintr-o masă de metal strălucitor, extrase un sac subţire, transparent, parţial umplut. Îl deschise, în timp ce Baley privea aproape oripilat.
R. Daneel ezită, apoi rosti:
— Mâncarea este perfect curată. Eu nu salivez şi nici nu mestec. A fost introdusă în esofag prin sucţiune. Este comestibilă.
— E-n regulă, încuviinţă Baley încetişor. Nu mi-e foame. Scapă de ea.
Detectivul aprecie că sacul care juca rolul unui stomac pentru robot era fabricat din plastic fluorcarbon. Cel puţin, mâncarea nu se lipise de el. Ieşea imediat şi fu evacuată, puţin câte puţin, prin conductă. „Risipă de mâncare bună”, nu putu el să nu se gândească.
Se aşeză pe unul dintre paturi, îşi scoase cămaşa şi spuse:
— Îţi propun ca mâine s-o începem de dimineaţă.
— Există un motiv anume?
— Cel puţin deocamdată locaţia acestei garsoniere nu este cunoscută de „amicii” noştri, sau cel puţin aşa sper. Dacă plecăm devreme, suntem mai în siguranţă. După ce ajungem în primărie, trebuie să decidem dacă parteneriatul nostru mai este practic.
— Crezi că s-ar putea să nu mai fie?
Baley strânse din umeri şi răspunse morocănos:
— Nu putem proceda zilnic aşa.
— Mie mi se pare…
R. Daneel fu întrerupt de ledul roşu-strălucitor al semnalului de apel de la uşă.
Baley se sculă fără zgomot şi-şi scoase blasterul. Semnalul clipi din nou.
Detectivul se apropie silenţios de uşă, puse degetul mare pe contactul armei şi acţionă comutatorul de activare a transparenţei unidirecţionale a vizorului. Nu era un vizor prea grozav, ci mic şi cu efect de distorsiune, totuşi suficient pentru a-şi putea vedea fiul în faţa uşii.
Baley acţionă rapid. Deschise uşa, îl prinse cu brutalitate pe Ben de încheietură, când băiatul ridică mâna ca să sune pentru a treia oară, şi-l trase înăuntru.
Privirea de spaimă şi uimire dispăru de abia treptat din ochii lui Ben, care rămase gâfâind, sprijinit de peretele în care fusese propulsat. Îşi frecă încheietura mâinii.
— Tată, rosti el pe un ton supărat, nu trebuia să mă strângi aşa tare!
Baley privea prin vizorul uşii pe care o închisese fulgerător. Din câte îşi dădea seama, coridorul era pustiu.
— Ai văzut pe cineva pe-afară, Ben?
— Nu. Am venit doar ca să văd dacă n-ai păţit ceva.
— De ce aş fi păţit?
— Nu ştiu. Aşa zicea mama. Plângea şi zicea că trebuie să te găsesc. Dacă nu veneam eu, voia să vină chiar ea şi atunci nu garanta ce o să se-ntâmple. M-a obligat să vin, tată.
— Cum m-ai găsit? întrebă Baley. Mama ştia unde sunt?
— Nu, nu ştia. Am sunat la tine la serviciu.
— Şi ţi-au spus?
Ben păru surprins de tonul tatălui său şi răspunse nesigur:
— Sigur că da. N-ar fi trebuit s-o facă?
Baley şi Daneel schimbară priviri. Detectivul se ridică greoi.
— Unde-i mama acum? întrebă el. În apartament?
— Nu, am mers la bunica la masă şi am rămas acolo. Acum ar trebui să mă-ntorc la ele. Asta dacă n-ai păţit nimic, tată…
— O să rămâi aici. Daneel, ai reţinut locaţia comunicatorului de la nivelul ăsta?
— Da, încuviinţă robotul. Intenţionezi să părăseşti camera, ca să îl foloseşti?
— Trebuie s-o fac. Trebuie neapărat să vorbesc cu Jessie.
— Ţi-aş sugera că ar fi mai logic să îl laşi pe Bentley să o facă. Îţi asumi un risc, iar el este mai puţin valoros.
Baley se holbă la eclass="underline"
— Fir-ai…
„Sfinte Iosafat”, se gândi, „de fapt, de ce mă enervez?” Continuă, mult mai calm:
— Nu înţelegi, Daneel. La noi nu se obişnuieşte ca un tată să-şi trimită fiul într-un pericol posibil, chiar dacă ar fi logic să procedeze aşa.
— Pericol?! chiţăi Ben cu un soi de încântare îngrozită. Ce se-ntâmplă, tată? Ce este, tată?
— Nimic, Ben, şi oricum nu-i treaba ta. Ai înţeles? Pregăteşte-te de culcare. Când mă-ntorc, vreau să te culci. M-ai auzit?
— Haide, ce naiba! Mie poţi să-mi spui. N-o să suflu nici un cuvânt.
— În pat!
— Ce naiba…
Când se opri la comunicatorul nivelului, Baley îşi dădu în lături pulpana hainei, ca să poată scoate cu uşurinţă blasterul. Rosti în microfon numărul său personal de identificare şi aşteptă în timp ce un calculator aflat la douăzeci şi cinci de kilometri depărtare verifică dacă apelul era permisibil. Aşteptarea fu foarte scurtă, deoarece detectivii nu aveau limite în privinţa apelurilor. După aceea, Baley rosti numărul de cod al apartamentului soacrei sale.
Ecranul micuţ de la baza aparatului se aprinse şi faţa acesteia îl privi.
— Mamă, rosti Baley cu glas scăzut, dă-mi-o pe Jessie.
Probabil că femeia aşteptase s-o sune, deoarece apăru imediat. Baley îi privi chipul, apoi întunecă în mod deliberat ecranul.
— E-n regulă, Jessie. Ben este aici. Care-i problema?
Ochii îi alergau întruna dintr-o parte în alta a coridorului, cercetând.
— Ai păţit ceva? N-ai necazuri?
— Vezi bine că n-am păţit nimic. Termină cu chestiile astea!
— Lije, am fost foarte îngrijorată!
— De ce? întrebă el încordat.
— Ştii tu… Prietenul tău…
— Ce-i cu el?
— Ţi-am zis azi-noapte. Vor fi necazuri.
— Astea-s prostii. Îl opresc pe Ben la mine peste noapte, iar tu du-te la culcare. La revedere, scumpo.
Întrerupse legătura şi aşteptă încă două secunde înainte să pornească spre garsonieră. Era pământiu la faţă de teamă şi griji.
Când intră, Ben stătea în mijlocul odăii. Una dintre lentilele sale de contact era deja introdusă într-o ventuză micuţă, dar nu şi-o scosese şi pe cealaltă.
— Ce naiba, tată, vorbi băiatul, aici nu există pic de apă? Domnul Olivaw zice că nu pot merge la Personal.
— Are dreptate. Nu poţi merge. Pune-ţi lentilele la loc. N-o să păţeşti nimic dacă dormi cu ele o noapte.
— Bine. (Ben îşi fixă lentila de contact, lăsă ventuza şi sui în pat.) Mamă, ce mai saltea!
— Cred că nu te va deranja să stai în picioare, se adresă Baley lui R. Daneel.
— Bineînţeles că nu. Apropo, mă interesează ceea ce poartă Bentley pe globii oculari. Toţi pământenii poartă aşa ceva?
— Nu, numai unii, răspunse Baley absent. De pildă, eu nu port.
— Din ce motive sunt purtate?
Detectivul era prea absorbit de propriile sale gânduri pentru ca să-i răspundă. Gândurile sale apăsătoare…