Luminile se stinseră.
Baley rămase treaz. Vag, simţi răsuflarea lui Ben devenind adâncă şi regulată, apoi puţin întretăiată. Când întoarse capul, fu cumva conştient de R. Daneel, care stătea într-un scaun, imobil şi grav, cu faţa spre uşă.
După aceea adormi şi visă.
O visă pe Jessie care cădea în camera de fisiune a unei centrale atomoelectrice… cădea şi cădea întruna. Femeia întinsese braţele spre el, ţipând, dar Baley rămăsese încremenit imediat înapoia unei linii roşii şi privea silueta ei deformată, rotindu-se în timpul căderii şi micşorându-se, până ce se transformă într-un punct îndepărtat.
În vis, putea doar s-o privească, ştiind că el însuşi o îmbrâncise în gol.
12. Cuvinte din partea unui expert
Baley ridică ochii când Enderby intră în sală şi-l salută obosit din cap.
Comisarul privi ceasul şi mormăi:
— Să nu-mi zici c-ai stat aici toată noaptea!
— Nici vorbă, replică Baley.
— Probleme azi-noapte? se interesă cu glas scăzut comisarul. Baley clătină din cap.
— M-am gândit, urmă Enderby, că poate am minimalizat posibilitatea răzmeriţelor. Dacă există ceva care…
— Pentru Dumnezeu, comisare, mârâi Baley, dacă s-ar fi întâmplat ceva, ţi-aş fi spus. N-a fost nici o problemă de nici un fel.
— Bine.
Comisarul avansă, trecând dincolo de uşa ce marca intimitatea aparte pe care i-o conferea statutul său.
Privind după el, detectivul se gândi: „El cu siguranţă a dormit azi-noapte.”
Se aplecă după aceea asupra raportului de rutină pe care încerca să-l redacteze ca acoperire pentru adevăratele sale activităţi din ultimele două zile, dar cuvintele ce apăreau sub apăsarea tastelor se înceţoşau şi-i dansau sub ochi. Treptat, deveni conştient de ceva aflat lângă biroul său.
Ridică fruntea.
— Ce vrei?
Era R. Sammy. „Servitorul particular al lui Julius”, gândi Baley. „Merită să fii comisar…”
Surâzând prosteşte, R. Sammy spuse:
— Comisarul doreşte să te vadă, Lije. A spus „imediat”.
— Am vorbit deja cu el, flutură Baley din mână. Spune-i c-o să vin mai târziu.
— A spus „imediat”, repetă R. Sammy.
— Bine, bine. Pleacă!
Robotul se retrase, spunând:
— Comisarul doreşte să te vadă, Lije. A spus „imediat”.
— Sfinte Iosafat, mormăi Baley printre dinţi. Mă duc, mă duc.
Se sculă de la birou, porni spre cabinetul comisarului şi R. Sammy amuţi.
— La naiba, comisare, începu detectivul de cum intră, te rog, nu mai trimite creatura aia la mine!
— Ia loc, Lije, se mulţumi să spună Enderby, ia loc.
Baley se aşeză şi-l privi mai atent. Poate că-i făcuse o nedreptate bătrânului Julius. Poate că, la urma urmelor, nici el nu dormise prea mult în noaptea trecută. Părea destul de dărâmat.
Comisarul lovi uşor cu degetul în hârtia din faţa lui.
— Am aici înregistrarea unui apel făcut de tine, prin fascicul protejat, către Washington. O convorbire cu un anume dr. Gerrigel.
— Aşa-i, comisare.
— Evident, înregistrarea convorbirii nu există, deoarece a fost protejată. Despre ce-i vorba?
— Caut să obţin nişte informaţii generale.
— Este robotician, nu?
— Exact.
Comisarul îşi răsfrânse buza inferioară şi brusc păru aidoma unui copil gata să izbucnească în plâns.
— Dar în ce scop? Ce fel de informaţii cauţi?
— Nu sunt sigur, comisare. Am pur şi simplu presentimentul că, într-un astfel de caz, informaţiile despre roboţi îmi pot fi de folos.
Baley se opri. Nu intenţiona să intre în detalii.
— În locul tău, Lije, n-aş proceda aşa. Câtuşi de puţin. Nu cred că-i înţelept.
— Ce ai de obiectat, comisare?
— Este preferabil ca despre cazul acesta să afle cât mai puţini oameni.
— Evident, îi voi spune cât mai puţine.
— Tot nu cred că-i înţelept…
Baley se simţea suficient de obosit ca să-şi piardă răbdarea.
— Îmi ordoni să nu mă-ntâlnesc cu el?
— Nu, nu. Procedează după cum crezi de cuviinţă. Tu conduci ancheta. Atât doar…
— Atât doar… ce?
— Nimic, clătină din cap comisarul. El unde este? Ştii la cine mă refer…
Baley ştia.
— Daneel este tot în arhivă.
Comisarul tăcu câteva clipe prelungi, apoi rosti:
— Ştii că n-am prea înaintat…
— N-am înaintat deloc deocamdată, totuşi situaţia se poate schimba.
— E-n regulă, atunci, zise Enderby fără ca expresia feţei lui să pară că şi-ar fi crezut realmente propriile cuvinte.
Când reveni la biroul său, Baley îl găsi acolo pe R. Daneel.
— Ce-ai mai descoperit? se interesă el posac.
— Partenere Elijah, am terminat prima mea examinare, relativ superficială, a dosarelor şi am localizat doi dintre oamenii care au încercat să ne urmărească aseară şi care, în plus, s-au aflat la magazinul de pantofi în decursul incidentului anterior.
— Ia să văd.
R. Daneel puse în faţa lui cardurile mici de dimensiunea unor mărci poştale, împestriţate de punctuleţele ce slujeau drept cod, apoi scoase un decodor portabil şi introduse un card în fanta cuvenită. Punctele aveau proprietăţi de conductivitate electrică diferite de cele ale materialului cardului şi de aceea câmpul electric care traversa cardul era distorsionat într-o modalitate foarte specifică, determinând apariţia de cuvinte pe ecranul de 8 x 15 centimetri de deasupra decodorului. Cuvinte care, decodificate, ar fi acoperit câteva pagini standard. Cuvinte care, în plus, nu puteau fi descifrate fără un decodor oficial al poliţiei.
Baley citi impasibil informaţiile de pe ecran. Prima persoană era Francis Clousarr, în vârstă de 33 de ani la data arestării, cu doi ani în urmă. Motivul arestării: incitare la revoltă. Angajat în New York… adresă… părinţi… culoarea părului… culoarea ochilor… semne particulare… studii… experienţă profesională… profil psihanalitic… profil fizic… alte date… alte date… şi finalmente trimitere la fotografia tridimensională din galeria infractorilor.
— Ai verificat fotografia? întrebă Baley.
— Da, Elijah.
A doua persoană era Gerhard Paul. Detectivul citi informaţiile de pe card şi comentă:
— Toate astea nu ne ajută cu nimic.
— Sunt sigur, spuse R. Daneel, că situaţia nu poate să fie chiar aşa. Dacă există o organizaţie de pământeni care sunt capabili să fi comis asasinatul pe care îl investigăm, aceste persoane sunt membri ai ei. Nu este o probabilitate evidentă? în cazul acesta, nu ar trebui anchetaţi?
— N-o să scoatem nimic de la ei.
— Amândoi au fost atât la magazinul de pantofi, cât şi în cantină. Nu pot să nege.
— Simpla lor prezenţă acolo nu constituie un delict. În plus, pot să nege. Pot pur şi simplu să afirme că n-au fost acolo. Nimic mai uşor. Cum putem noi să dovedim că ne mint?
— Au fost văzuţi de mine.
— Asta nu-i o dovadă, replică Baley iritat. Nici un tribunal, dacă s-ar ajunge vreodată acolo, nu te-ar crede că poţi să-ţi aminteşti două chipuri dintr-o mulţime de un milion de persoane.
— Este evident că o pot face.
— Bineînţeles, dar atunci trebuie să le spui ce eşti. Imediat ce o vei face, îţi vei pierde calitatea de martor. Roboţii nu au un nici un statut în tribunalele pământene.
— Să înţeleg atunci că te-ai răzgândit?
— Ce vrei să spui?
— Ieri, în cantină, ai afirmat că nu era momentul să îi arestăm. Ai mai afirmat că atâta timp cât eu le-am reţinut chipurile, îi putem aresta în orice moment.
— Ei bine, n-am analizat suficient situaţia. Eram stresat. Nu putem face asta.
— Nici chiar din motive psihologice? Ei nu ar avea de unde să ştie că nu deţinem dovezi legale ale complicităţii lor în conspiraţie.
— Uite ce-i, rosti Baley încordat, peste jumătate de oră îl aştept pe dr. Gerrigel, care vine de la Washington. Te deranjează dacă mai aştepţi până termin cu el şi pleacă? Te deranjează?