— Ei bine, şi atunci care este decizia dumneavoastră?
— Daneel este complet echipat cu Legea 1, declară roboticianul încuviinţând din cap cu un gest apăsat.
— Nu se poate, rosti detectivul răguşit.
Baley nu ar fi crezut că Gerrigel putea adopta o rigiditate chiar mai mare decât postura sa obişnuită. O făcu însă şi foarte vizibil. Ochii roboticianului se mijiră şi uitătura lui se înăspri.
— Mă învăţaţi să-mi fac meseria?
— Nu vreau să spun că sunteţi incompetent, zise repede Baley ridicând mâna în semn de împăciuire, dar nu s-ar putea să vă înşelaţi? Aţi spus chiar dumneavoastră că nimeni nu ştie nimic despre teoria roboţilor non-Asenion. Un orb ar putea citi folosindu-se de alfabetul Braille sau de un lector audio. Să presupunem că n-aţi şti nimic despre existenţa alfabetului Braille sau a lectorului audio. N-aţi putea atunci să afirmaţi, cu deplină onestitate, că orbul vede, deoarece a demonstrat că ştie conţinutul unei anumite cărţi-film — şi astfel să vă înşelaţi?
— Da, încuviinţă Gerrigel redevenind binevoitor, vă înţeleg ipoteza. Totuşi, un orb n-ar putea citi prin folosirea propriilor săi ochi şi acesta este aspectul pe care-l testez eu, dacă îmi permiteţi să vă preiau analogia. Credeţi-mă pe cuvânt: indiferent ce ar putea sau nu să facă un robot non-Asenion, este absolut sigur că R. Daneel are încorporată Legea 1.
— N-ar fi putut falsifica răspunsurile?
Baley se agăţa de orice pai şi o ştia prea bine.
— Nici vorbă! Aceasta este diferenţa dintre robot şi om. Creierul uman, sau al oricărui mamifer, nu poate fi complet analizat de nici o disciplină matematică cunoscută în prezent şi de aceea nici un răspuns nu poate fi considerat o certitudine. Creierul robotului este complet analizabil, deoarece altfel nu ar putea fi construit. Noi ştim cu exactitate care trebuie să fie răspunsurile la anumiţi stimuli. Nici un robot nu poate falsifica răspunsurile. Ceea ce numiţi „falsificare” pur şi simplu nu există în orizontul mental al robotului.
— Să revenim atunci la cazurile concrete. R. Daneel a îndreptat realmente blasterul spre o mulţime de oameni. Am văzut-o cu ochii mei, fiind prezent. Chiar dacă n-a tras, Legea 1 ar fi trebuit să-i determine un fel de nevroză. N-a fost însă vorba despre nimic de felul acesta, iar el s-a comportat perfect normal după aceea.
Roboticianul ridică mâna şovăitor spre bărbie.
— Asta este o anomalie.
— Câtuşi de puţin, interveni R. Daneel pe neaşteptate. Partenere Elijah, vrei să te uiţi la blasterul pe care l-ai luat de la mine?
Baley privi arma cu care rămăsese în mâna stângă.
— Deschide încărcătorul, îl îndemnă R. Daneel, şi inspectează-l.
Baley îşi cântări şansele, apoi puse încet propriul său blaster pe masa de alături. Cu o mişcare scurtă, deschise blasterul robotului.
— Este gol, anunţă el sec.
— Nu are încărcătură, încuviinţă R. Daneel. Dacă îl vei examina mai atent, vei vedea că nu a avut niciodată încărcătură. Blasterul nu are buton de contact şi nu poate fi utilizat.
— Ai ameninţat mulţimea cu un blaster descărcat? întrebă Baley.
— Pentru a fi perfect real în rolul de detectiv, trebuia să am blaster, zise R. Daneel. În acelaşi timp, dacă purtam asupra mea un blaster încărcat şi funcţionabil, aş fi putut răni un om în mod accidental, ceea ce este, desigur, de neconceput. Ţi-aş fi explicat toate acestea atunci, dar erai furios şi nu vroiai să mă asculţi.
Baley privi mohorât spre blasterul inutil şi rosti cu glas scăzut:
— Cred că asta-i tot, dr. Gerrigel. Vă mulţumesc pentru ajutor.
Baley trimise să-i fie adus prânzul, dar când acesta sosi (prăjitură cu nucă de enzime şi o bucată imensă de pui fript cu pesmeţi), rămase privindu-l.
Gândurile i se roteau întruna prin minte. Trăsăturile chipului său prelung erau săpate într-o posomorâre profundă.
Trăia într-o lume ireală, crudă şi răsturnată cu susul în jos.
Cum se întâmplase totul? Trecutul imediat se întindea în urma lui ca un vis înceţoşat şi improbabil, începând din clipa când intrase în biroul lui Julius Enderby şi se trezise pe neaşteptate afundat într-un coşmar de crime şi robotică.
Sfinte Iosafat! Totul începuse cu numai cincizeci de ore în urmă.
În mod insistent, el căutase soluţia în Oraşul Spaţial. În două rânduri îl acuzase de crimă pe R. Daneel, o dată ca om deghizat, iar o dată ca robot recunoscut şi admis ca atare. În ambele rânduri, acuzaţiile fuseseră demontate şi anulate.
Era silit să bată în retragere. În ciuda voinţei sale, era silit să-şi îndrepte gândurile spre Oraşul New York, iar după noaptea anterioară nu mai îndrăznea s-o facă. Anumite întrebări îi asaltau conştientul, însă nu voia să le dea ascultare; simţea că n-o poate face. Dacă le asculta, n-ar fi putut decât să le răspundă şi -Dumnezeule! — nu voia să afle răspunsurile.
— Lije! Lije!
O mână îl zgâlţâi cu brutalitate.
Baley se foi şi întrebă:
— Ce-i, Phil?
Philip Norris, detectiv C-5, se aşeză, îşi puse palmele pe genunchi şi se aplecă spre Baley, privindu-l atent.
— Ce-i cu tine? Ai luat-o pe anestezic în ultima vreme? Stăteai nemişcat, cu ochii holbaţi şi, din câte-mi dădeam seama, puteai să fii mort.
Îşi trecu palma peste părul rar, blond spălăcit, şi ochii săi apropiaţi evaluară cu lăcomie prânzul lui Baley, care se răcise.
— Pui! exclamă el. A ajuns de nu-l mai poţi căpăta fără reţetă de la medic.
— Serveşte-te, făcu Baley indiferent.
Buna cuviinţă învinse şi Norris spuse:
— Ah, nu, tocmai plecam şi eu la masă. Păstrează-l… Auzi, care-i treaba cu comisarul?
— Poftim?
Norris adoptă o atitudine nepăsătoare, dar îşi trădă curiozitatea prin agitaţia mâinilor.
— Haide, haide, zise el. Ştii bine la ce mă refer. De când s-a-ntors, vă consultaţi întruna. Care-i treaba? O avansare, ceva?
Baley se încruntă şi simţi realitatea revenind sub forma intrigilor de la birou. Norris avea aproximativ aceeaşi vechime ca el şi era firesc să fie atent la orice semn de preferinţă a superiorilor faţă de Baley.
— Nu-i vorba de nici o avansare, crede-mă, răspunse Baley. Nu-i nimic, absolut nimic. Iar dacă ţi-l doreşti pe comisar, îmi pare rău că nu ţi-l pot face cadou. Sfinte Iosafat, ia-l tu!
— Nu mă-nţelege greşit, mormăi celălalt. Nu-mi pasă dacă te-avansează. Vreau doar să zic că dac-ai vreo influenţă pe lângă el, n-ar fi rău să-i dai o mână de ajutor puştiului.
— Care puşti?
Norris nu mai fu nevoit să răspundă. Vincent Barrett, tânărul care fusese eliberat din funcţie pentru a-i face loc lui R. Sammy, se apropia dintr-un colţ al sălii. Îşi răsucea nervos şapca între degete, iar pielea feţei întinsă peste pomeţii înalţi tresărea înaintea tentativelor sale de zâmbet.
— Bună ziua, domnule Baley.
— Salut, Vince. Cum merge treaba?
— Nu prea grozav, domnule Baley.
Privea în jur cu un aer flămând şi Baley se gândi: „Pare pierdut, pe jumătate mort… declasificat”.
Apoi, brusc, aproape gata să vorbească cu glas tare din cauza intensităţii sentimentelor, se întrebă: „Ce vrea de la mine?”.
— Îmi pare rău, puştiule, zise el neştiind ce altceva ar fi putut spune.
— Mă gândeam… că poate s-a ivit ceva…
Norris se apropie de Baley şi-i şopti la ureche:
— Cineva trebuie să pună capăt chestiei ăsteia. Acum o să-l dea afară pe Chen-low.
— Cum?
— N-ai auzit?
— Nu, n-am auzit. La naiba, el e C-3. Are zece ani de experienţă.
— Absolut de acord cu tine, dar o maşină cu picioare poate să facă tot ce face şi el. Cine-i următorul?
Vince Barrett le auzise schimbul de replici şi interveni:
— Domnule Baley?
— Da, Vince.