„Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.»
„Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?»
„Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne».
„Şi Iisus i-a zis: «Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.»“
R. Daneel ascultă cu atenţie, apoi întrebă:
— Ce este „adulter”?
— Nu contează prea mult. Era un delict, iar pe vremea aceea pedeapsa acceptată pentru acest delict era lapidarea — adică vinovatul era lovit cu pietre, până murea.
— Iar femeia era vinovată?
— Da.
— Atunci de ce n-a fost lapidată?
— Nici unul dintre acuzatori n-a simţit c-o mai poate lovi după ce a auzit cuvintele lui Iisus. Parabola aceasta are scopul de a arăta că există ceva superior justiţiei cu care ai fost tu programat. Există un impuls uman numit „milă”, un act numit „iertare”.
— Nu sunt familiarizat cu aceşti termeni, partenere Elijah.
— Ştiu, murmură Baley, ştiu.
Porni brusc maşina şi acceleră sălbatic, fiind apăsat cu putere de spătarul capitonat al scaunului.
— Unde mergem? întrebă R. Daneel.
— În oraşul enzimelor, ca să aflăm adevărul de la conspiratorul Francis Clousarr.
— Ai o metodă pentru aceasta, Elijah?
— Eu nu, dar tu ai, Daneel. Una simplă.
Maşina goni prin coridor.
15. Arestarea unui conspirator
Baley simţea aroma vagă a oraşului enzimelor sporind, devenind tot mai pătrunzătoare. El n-o considera la fel de neplăcută pe cât apreciau alţii, de exemplu Jessie, ba chiar putea spune că o agrea. Avea conotaţii plăcute.
De fiecare dată când simţea mirosul de enzime brute, alchimia percepţiilor senzoriale îl readucea cu mai bine de trei decenii în trecut. Avea din nou zece ani şi-l vizita pe unchiul Boris, care era fermier de enzime. Întotdeauna, unchiul Boris avea o mică provizie de delicatese din enzime: prăjiturele, bomboane din ciocolată umplute cu lichid dulce sau pesmeţi dulci de forma unor căţei şi pisici. Deşi copil, Baley ştia că unchiul Boris n-ar fi trebuit să aibă toate dulciurile acelea pentru a le dărui şi de aceea le mânca tăcut, într-un colţ, cu spatele spre mijlocul odăii. Le mânca repede, de teamă să nu fie prins.
Din motivul acela parcă aveau un gust şi mai bun.
Bietul unchi Boris! Murise în urma unui accident. Lui Baley nu i se spusese niciodată cum se petrecuseră lucrurile, iar el plânsese amar, deoarece crezuse că unchiul Boris fusese arestat pentru că furase enzime. Se aşteptase să fie el însuşi arestat şi executat. După mulţi ani, scotocise cu precauţie prin dosarele de poliţie şi aflase adevărul. Unchiul Boris căzuse sub şenilele unui transportor. Fusese un final dezamăgitor pentru un mit romantic.
Cu toate acestea, mitul îi reînvia în minte la fiecare adiere, oricât de fugară, de enzime brute.
Oraşul enzimelor nu era numele oficial pentru nici o parte a Oraşului New York; nu putea fi descoperit în nici un dicţionar geografic şi pe nici o hartă oficială. Ceea ce oamenii numeau „oraşul enzimelor”, pentru serviciile poştale nu era altceva decât zona ce cuprindea sectoarele Newark, New Brunswick şi Trenton -o bandă lată peste medievalul stat american New Jersey, presărată cu cartiere rezidenţiale, mai ales în Newark Center şi Trenton Center, dar alocată în mod special fermelor multistratificate, în care se dezvoltau şi multiplicau o mie de varietăţi de enzime.
O cincime din populaţia Oraşului New York lucra în fermele de enzime, iar altă cincime activa în industriile subsidiare. Începând cu munţii de lemn şi celuloză care erau transportaţi în Oraş din codrii încâlciţi ai râului Allegheny[6], continuând cu cuvele de acid care-i hidrolizau în glucoză, cu încărcăturile de azotat de potasiu şi fosfaţi, care erau aditivii cei mai importanţi, şi ajungând la recipientele de materii organice furnizate de laboratoarele chimice — totul se rezuma la un singur imperativ: enzime, tot mai multe enzime!
Fără enzime, şase dintre cele opt miliarde de locuitori ai Pământului ar fi murit de foame într-un an.
Baley simţi un fior rece la gândul acela. Cu trei zile în urmă, posibilitatea existase la fel de real ca şi acum, dar cu trei zile în urmă nici măcar nu s-ar fi gândit la ea.
Ieşiră de pe autostradă printr-un pasaj care-i aduse la periferia din Newark. Străzile slab populate, flancate pe ambele părţi de clădirile monotone ale fermelor, ofereau puţine motive pentru a reduce viteza.
— Cât este ora, Daneel? întrebă Baley.
— Şaisprezece şi cinci minute.
— În cazul acesta, va fi la slujbă — dacă lucrează în schimbul de zi.
Detectivul parcă într-un loc rezervat pentru livrări şi blocă comenzile maşinii.
— Aceasta este deci „New York Enzime”? întrebă robotul.
— O parte din fermă.
Pătrunseră într-un coridor în lungul căruia, pe ambii pereţi, se înşiruiau uşi. La primul cot, o recepţioneră îi întâmpină surâzător:
— Pe cine doriţi să vedeţi?
— Poliţia, răspunse Baley arătându-şi legitimaţia. În „New York Enzime” lucrează un anumit Francis Clousarr?
Fata păru tulburată.
— Pot verifica.
Îşi conectă centrala la un fir etichetat vizibil „Resurse umane” şi buzele i se mişcară uşor, deşi nu se auzi nici un sunet.
Baley cunoştea prea bine utilizarea laringofoanelor, care traduceau în cuvinte mişcările practic imperceptibile ale laringelui, şi interveni:
— Vorbeşte cu glas tare, te rog! Doresc să te aud.
Cuvintele ei deveniră audibile, dar se distinse numai:
— …că-i poliţist, domnule.
Printr-o uşă apăru un bărbat smead, elegant îmbrăcat. Avea o mustaţă subţire şi un început de pleşuvie. Le zâmbi binevoitor şi se prezentă:
— Sunt Prescott, de la Resurse umane. Ce s-a întâmplat, domnule poliţist?
Baley îl privi rece şi surâsul lui Prescott deveni strâmb.
— Nu aş dori să tulburăm muncitorii, urmă Prescott, deoarece sunt sensibili faţă de prezenţa poliţiei.
— Teribil, nu-i aşa? se strâmbă Baley. Clousarr este în clădire?
— Da, domnule poliţist.
— Vreau o baghetă, atunci. Iar dacă nu-l găsesc când ajung la destinaţie, o să discutăm din nou.
Zâmbetul celuilalt dispăruse complet.
— Vă aduc o baghetă, domnule poliţist, murmură el.
Bagheta de dirijare era programată pentru Departamentul CG, Secţiunea 2. Baley nu ştia ce însemna asta în terminologia uzinei, dar nici nu trebuia să ştie. Vârful baghetei, un obiect discret, care putea fi ascuns în palmă, se încălzea uşor când era îndreptat în direcţia pentru care fusese programată şi se răcea imediat ce se schimba orientarea. Căldura sporea o dată cu apropierea de destinaţia finală.
Pentru un novice, bagheta era aproape inutilă din cauza diferenţelor mici şi rapid schimbătoare de temperatură, însă puţini locuitori ai Oraşului erau novici în această privinţă. Unul dintre cele mai populare şi străvechi jocuri ale copilăriei era de-a v-aţi ascunselea, desfăşurat pe coridoarele de la nivelul şcolii, în care se foloseau baghete de dirijare jucării. („Rece sau fierbinte, te poartă-nainte! Baghetele de dirijare sunt marfa cea mai tare!”)
Utilizând bagheta de dirijare, Baley se descurcase printre sute de coloane masive şi, ţinând una în mână, putea merge pe ruta cea mai scurtă ca şi cum ar fi citit traseul pe o hartă.