— Nu! Sigur că nu, nu și nu! — strigă Trurl.
— Ei, vezi tu, rebut intelectual! Așa deci, nu vrei să fii tu însuți, răsfățat pe veci, extaziat la culme, în stare de neîntreruptă beatitudine, și pe de altă parte, îndrăznești să propui întregului Cosmos ceea ce ție însuți îți face silă și-i întorci spatele? Trurl, să știi că morții văd mai bine! Tu nu poți să fii o canalie așa de monumentală! Nu, tu ești numai un geniu negativ, un geniu al cretinismului! Fii atent la ce-ți spun. Cândva, nimic nu visau mai mult strămoșii noștri, decât nemurirea. Dar abia au descoperit-o și au experimentat-o prototipic, că au înțeles cum că nu era ceea ce-și doriseră! Ființa rațională trebuie să-și propună ceea ce este posibil, dar în afară de asta, și ceea ce este imposibil! Acum fiecare poate trăi atât de mult cât poftește, și toată înțelepciunea și frumusețea trăirii noastre constă în aceea că, atunci când cineva este sătul de viață și de greutățile ei, când consideră că a îndeplinit ceea ce era în stare, atunci se duce să se odihnească, pentru totdeauna, așa cum, printre alții, am făcut și eu. Mai înainte moartea cuiva venea pe neașteptate, dintr-un accident prostesc, întrerupând la jumătatea drumului atâtea treburi, neîngăduind să se încheie atâtea opere — și în aceasta consta antica fatalitate. Dar acum valorile s-au deplasat cu totul și, uite, eu nu mai vreau nimic altceva decât neantul, pe care neisprăviții intelectuali, ca tine, mereu mi-l fură, tot bătând în capacul sicriului meu, vrând să-l tragă în jos, ca pe o plapumă. Iar tu ți-ai pus în cap să burdușești Cosmosul cu fericire, să-l țintuiești și apoi să-l fereci cu lacăt quadruplu pentru totdeauna, chipurile, ca să aduci mângâiere tuturor ființelor cuprinse în el, dar în realitate, numai pentru faptul că ești leneș. Ai vrut să scapi la repezeală de toate grijile, problemele și sarcinile firești, dar cu adevărat, ce-ai mai avea de făcut pe lumea asta? Ai? Ori să te spânzuri de plictiseală, ori să te apuci să meșterești fericirii ăsteia apendice mortifiante. Așadar, de leneș ce ești ai vrut să aduci altora fericirea, din lene ai pasat mașinilor problemele, din lene ți-ai băgat singur capul în mașină, adică te-ai dovedit cel mai inventiv dintre tâmpiții mei discipoli, pe care i-am format timp de o mie șapte sute nouăzeci de ani de carieră universitară! De n-aș fi conștient de zădărnicia faptei, aș da la o parte piatra asta și ți-aș trage o chelfăneală să mă pomenești! Ai venit la mormânt să-mi ceri sfatul, dar să știi că nu te afli în fața unui făcător de minuni, pentru că nu am puterea să-ți iert nici cel mai mic din grămada ta de păcate iraționale, grămadă a cărei putere o aproximează alef-infinitul lui stră-Cantor! Du-te acasă, trezește-l pe ciberfratele tău și fă cum ți-am spus.
— Dar, Domnule…
— Tacă-ți gura. După ce termini de făcut ce ți-am cerut, să iei o găleată de ciment, o lopată, o mistrie, și să te întorci aici, în cimitir; să astupi bine de tot găurile din zid, prin care mi se scurge apa în cap. Ai înțeles?
— Da, Domnule Ma…
— Ai să faci cum ți-am zis?
— Poți fi sigur că am s-o fac, Domnule și Maestre, dar aș mai vrea să știu…
— Iar eu — continuă răposatul cu glas puternic, de tunet — aș vrea să știu numai când ai să pleci odată de-aici! Îndrăznește încă o dată să pătrunzi în mormântul meu, și-ai să rămâi cu gura căscată… De fapt, nu-ți promit nimic concret — ai să vezi singur. Poți să-l saluți din partea mea pe Clapauțius al tău și să-i spui același lucru. Ultima oară, când i-am transmis din învățăturile mele, se grăbea într-atâta, că nu s-a obosit nici măcar să-mi mulțumească așa cum se cuvine. O, maniere, ce maniere aveți voi, constructorii ăștia capabili, geniile astea, talentele astea, care n-au în cap decât gărgăuni!
— Domnule… — începu Trurl, dar în mormânt ceva trosni, șuieră parcă, butonul apăsat în carcasă sări înapoi și o liniște adâncă se înstăpâni la loc în cimitir, având drept blând ecou foșnetul de ramuri. Trurl scoase un oftat, se scărpină pe cap, mai zăbovi nițel, surâzând, cu gândul la Clapauțius, a cărui uimire și rușine o ghicea de pe acum, înainte de a-l vedea, făcu o plecăciune impunătorului monument funerar, și apoi, întorcându-se pe călcâie, vesel ca un sticlete și mulțumit de sine peste măsură, o zbughi spre casă, de parcă l-ar fi mânat cineva din urmă.