Trurl însă avea din cauza acestei invenții numai necazuri. Clasicii, ca mai bătrâni, nu prea-l deranjau, dacă n-ar fi să socotim pietrele cu care-i spărgeau sistematic geamurile sau anumite substanțe cărora nu li se poate spune pe nume și cu care îi era mereu împroșcată casa. Mai rău era cu cei tineri. Un poet din generația cea mai tânără, ale cărui versuri se distingeau prin marea lor forță lirică, iar el însuși prin cea fizică, l-a bătut măr. Cât timp a stat în spital, s-au întâmplat și alte lucruri mai rele. Nu exista zi fără o nouă sinucidere, fără vreo înmormântare. La poarta spitalului se postaseră pichete, se auzeau împușcături, pentru că în loc de manuscrise poeții aduceau tot mai des în serviete puști mitraliere, amenințându-l pe Electrobard care însă, având o natură de oțel, nu i se putea întâmpla mare lucru, întors acasă, disperat și slăbit, constructorul hotărî într-o noapte să-și demonteze cu propriile mâini geniul pe care-l crease.
Când, șchiopătând ușor, se apropie de mașină, aceasta, văzând în mâna lui cleștele și în ochi fulgerări de disperare, izbucni în versuri de un lirism covârșitor, cerându-i îndurare, iar bietul Trurl, printre suspine, aruncă cât colo instrumentele și făcu calea întoarsă, înotând până la genunchi în creații ale electrospiritului, care umpleau ca un ocean foșnitor de hârtii întreaga hală.
Însă în luna următoare, când văzu cât are de plătit pentru electricitatea consumată de mașină, i se făcu negru înaintea ochilor. Ar fi fost bucuros să se poată sfătui cu vechiul său prieten Clapauțius, dar acesta dispăruse, de parcă l-ar fi înghițit pământul. Nevoit să-și stoarcă singur creierii, într-o noapte Trurl îi tăie mașinii curentul, o demontă, o încarcă pe o navă, o duse pe un mic planetoid și acolo o montă la loc, dându-i ca izvor de energie creatoare a grămadă de atomi.
Apoi se întoarse pe furiș acasă. Dar cu asta necazurile nu s-au sfârșit, căci Electrobardul, neamaiputând să-și publice operele, începu să le transmită pe toate lungimile de undă, provocând echipajelor rachetelor și pasagerilor acestora o stare de amorțeală lirică. Persoanele mai sensibile cădeau pradă crizelor de admirație, urmate de o apatie generală. Stabilind care e cauza, comandantul navigației cosmice se adresă oficial lui Trurl cu cererea de a lichida imediat aparatul care-i aparținea și care, prin lirismul lui, deranja ordinea publică și dăuna sănătăți pasagerilor.
Atunci Trurl începu să se ascundă. Nemaiputând fi găsit, fură trimiși pe planetoid niște montori care să-i astupe Electrobardului orificiul liric. Dar el îi zăpăci pa toți cu câteva balade, încât nu-și putură îndeplini misiunea. În locul lor fură trimiși atunci niște surzi, dar Electrobardul le transmise informația lirică prin semne. Se vorbea tot mai mult despre necesitatea trimiterii unei expediții disciplinare sau despre bombardarea electropoetului. Din fericire, tocmai atunci îl cumpără un principe din sistemul astral vecin și-l transportă, împreună cu micul planetoid, în împărăția lui.
Abia acum Trurl putu să-și facă din nou apariția și să răsufle cu adevărat. Ce-i drept, pe bolta sudică, din când în când se pot vedea explozii de supernove, cum nici cei mai bătrâni nu-și amintesc să fi văzut, și umblă zvonul că aceasta ar avea o oarecare legătură cu poezia. Asta pentru că principele care-l stăpânea acum pe Electrobard, sclav al unor capricii cât se poate de ciudate, poruncise, se pare, astroinginerilor lui să-l conecteze la constelația uriașilor albi și, ca urmare a acestui fapt fiecare strofă este transformată în protuberanțe gigantice de sori, cel mai mare poet al Cosmosului transmițându-și astfel operele sale prin impulsuri de foc tuturor abisurilor galactice deodată. Într-un cuvânt, acel principe făcu din Electrobard un motor liric al aglomerațiilor de stele. Dar chiar dacă în toate astea ar fi fost măcar o fărâmă de adevăr, lucrurile se petreceau prea departe ca să poată deranja somnul lui Trurl, care s-a jurat pe toți sfinții să nu se mai apuce niciodată de modelarea cibernetică a proceselor de creație.
Expediția a doua sau oferta regelui Ferocius
EXCEPȚIONALELE REZULTATE pe care le-au obținut datorită aplicării rețetei lui Garganțian au trezit într-atât pofta de aventură a celor doi constructori, încât au hotărât să pornească iarăși în necunoscut. Însă când a fost să stabilească ținta călătoriei, au văzut că nu pot cădea de acord, fiecare având o altă părere. Trurl, căruia îi plăceau țările calde, se gândise la Focalia, țara în care locuiau Picioarele-de-Flăcări. În schimb Clapauțius, o fire mai rece, alesese polul galactic al frigului, un continent negru printre stelele de gheață. Tocmai voiau să se. despartă, certați de-a binelea, când lui Trurl îi veni ideea cea mai bună:
— Propun — zise el — să dăm publicității intenția noastră, și din toate ofertele pe care le vom primi să alegem pe aceea care ni se pare cea mai promițătoare sub toate aspectele.
— Prostii! — zise Clapauțius. Unde vrei să dai anunțul? La gazetă? Cât de departe poate ajunge o gazetă? Până la cea mai apropiată planetă face o jumătate de an. Vom avea de așteptat, nu glumă, până primim prima ofertă.
Zâmbind cu un aer de superioritate, Trurl îi dezvălui atunci planul lui original pe care Clapauțius, vrând-nevrând, trebui să-l accepte. Se puseră deci amândoi pe treabă. Cu ajutorul unor instalații speciale, pe care le construiră la repezeală, atraseră din apropiere niște stele și făcură din ele o inscripție uriașă, vizibilă de la depărtări de-a dreptul incalculabile. Inscripția aceea reprezenta tocmai anunțul. Primul cuvânt era compus numai din uriași albaștri, și asta ca să se atragă mai bine atenția eventualului cititor din Cosmos. Altele fură compuse din tot felul de resturi stelare, mai mărunte. Scria acolo că Doi Renumiți Constructori caută un post bine plătit, corespunzător talentelor lor, de preferință la curtea unui rege bogat; condițiile conform contractului. Nu trecu multă vreme și într-o bună zi în fața casei celor doi prieteni ancoră un vehicul ciudat, strălucind în soare de parcă ar fi fost turnat din sidef. Avea trei picioare principale sculptate și alte șase ajutătoare. Acestea din urmă nu atingeau pământul, de fapt, nu foloseau la nimic și arătau de parcă constructorul navei n-ar fi știut ce să facă cu giuvaerurile, deoarece picioarele astea erau făcute din aur curat. Din navă, pe niște scări superbe, cu două rânduri de fântâni care începură să țâșnească singure imediat după aterizare, coborî un străin foarte distins, însoțit de un alai de mașini cu șase picioare; unele îl masau, altele îl susțineau sau îi făceau vânt cu niște evantaie mari, iar cea mai mică zbura deasupra frunții sale impunătoare, presărând de sus miresme parfumate, prin ai căror nori neobișnuitul musafir, în numele stăpânului său, regele Ferocius, propuse celor doi constructori slujbe la curtea acestuia.
— Și în ce va consta munca noastră? — se interesă Trurl.
— Amănuntele le veți cunoaște, stimați domni, la fața locului — răspunse străinul îmbrăcat în niște șalvari de aur, având un capișon cu urechi, de care atârnau numai perle, manta largă de o croială deosebită, iar în loc de buzunare niște sertărașe cu tot felul de dulciuri. Pe corpul lui maiestuos alergau de colo-colo mici jucărioare mecanice, de care el se ferea atingându-le ușor, cu gesturi aristocratice, atunci când îl supărau prea tare.
— Acum — continuă străinul — pot să vă spun doar că Incomparabilitatea Sa Ferocius este un mare vânător, un neînfricat învingător al tuturor sălbăticiunilor galactice, iar măiestria lui vânătorească a atins un asemenea apogeu, încât cele mai teribile răpitoare au încetat de a mai fi demne de atenția lui. De aceea el suferă, caută adevărate primejdii, fiori necunoscuți încă și cere…